Ortodoxia are o problemă cu teologia. Motivele sunt în pri­mul rând istorice. Ştiinţa teologiei s‑a dezvoltat în uni­ver­sită­ţi­le medievale şi a suferit apoi transformările cul­tu­rale ale Occi­dentului: Renaşterea, Reforma, Ilu­mi­nismul, ro­mantis­mul. Atunci când, în secolul XII, uni­ver­sităţile au început să se dez­volte, creştinătatea era divizată, iar dez­voltările în cauză au avut loc într‑o lume de care Ortodoxia era deja străină. În se­colul XX, Ortodoxia a întâlnit Occi­den­tul, precum şi teo­lo­gia în forma rezultată din acea perioadă de înstrăinare (întâl­niri pre­alabile, prin discuţiile legate de conciliile unio­niste din Evul Mediu, de întemeie­rea academiilor teo­lo­gice, şi mai târ­ziu a facultăţilor de teologie în ţările ortodoxe, au făcut încă şi mai dificilă problema, su­punând teologia ortodoxă acelei „pseu­­domor­fo­ze” de­plân­să de părintele George Florovsky).

Cei mai mulţi ortodocşi sunt astăzi critici faţă de dezvoltarea teo­logiei în Occident şi în particular faţă de modul în care teologia a evo­luat ca disciplină academică, departe de viaţa de ru­gă­ciune (o plângere auzită deja în Occident, începând cu se­colul XIV); şi totuşi, cu greu ar putea fi ignorate fructele cer­ce­tă­rii critice care au condus, între altele, la redescoperirea bo­gă­ţiei teologiei Părinţilor.

S‑a ajuns la o dificilă coabitare între teologia tradiţională şi spiritul critic, din care a rezultat o Orto­doxie căutând refugiul în cercetarea istorică concentrată asu­pra perioadei imediat ur­mă­toare secolului patru, când tradiţia dogmati­că se sta­bilise deja; acest curent urmează din umbră procesul derulat în Biserica Romano‑Catolică între 1907, când moder­nis­mul a fost condamnat în decretul papal La­men­tabili, şi con­ci­liul Vatican II (1962‑1965). În gene­re, cercetarea biblică nu a atras cele mai bune minţi ortodoxe şi a existat o tendinţă (mai ales în studiul Noului Testament) de a urma cercetarea protestantă şi catolică de orientare conservatoare, cu riscul ime­diat de a confunda conservatorismul cu Ortodoxia.

Totuşi, sunt semne că această dificilă relaţie între Ortodo­xie şi teologia critică este depăşită de unii dintre mai tinerii teo­logi ortodocşi. Exemplul cel mai marcant şi mai dătător de speranţe este acest volum semnat de John Behr. Prima sa for­ma­ţie academică a fost filozo­fică; a continuat apoi să studieze teologia la Oxford sub îndrumarea episcopului Kallistos Ware, concentrân­du‑se asupra perioadei formative din teologia creş­ti­nă, obţinând un doctorat publicat sub o formă revizuită cu ti­tlul Ascetism şi Antropologie la Sfântul Irineu al Lyo­nului şi Clement al Alexandriei (2000). Titlul sugerea­ză ceva mai mult decât o monografie patristică obiş­nu­i­tă şi este vorba, într‑ade­văr, despre mai mult: cartea în­cearcă să angajeze din punct de ve­dere teologic o dez­ba­tere a perspectivei antropologice şi so­cio­logice asu­pra ascetismului creştin timpuriu, asociată în mod spe­cial cu numele lui Michel Foucault şi Peter Brown.

Prin­­tr‑un asemenea angajament teologic, susţine şi de­mon­strea­ză Dr. Behr, este posibil să recuperăm gân­di­to­rii creştini tim­purii din ceea ce a ajuns să fie numită „Antichitatea târzie”, pen­tru a‑i asculta pe aceştia, încă o dată, ca Părinţi ai Bisericii. În acel prim volum, Dr. Behr a găsit o adâncă afinitate cu gân­direa Sf. Irineu al Lyonului. Studiul acestui autor a continuat de la ter­mi­na­rea studiilor doctorale, timp în care a predat la Se­mi­narul Teologic Sfântul Vladimir (New York) şi a tradus lucrarea Sf. Irineu Despre predica apostolică (1997) din ar­mea­nă, singura limbă în care aceasta preţioasă lucrare a supravieţuit.

De asemenea, Sf. Irineu este cel care ne ghidează paşii în pri­mele capitole ale acestei cărţi. Este vorba de o carte uşor de ca­racterizat în termeni generali, dar care poate totuşi are ne­vo­ie de o anumită introducere. În ter­meni generali, acesta este pri­­mul volum într‑o serie de­di­cată formării teologiei creştine în perioada formativă a celor şapte sinoade ecumenice, adică până la sinodul al doilea de la Nicea, ţinut în 787, când cin­stirea icoa­ne­lor a fost recunoscută şi afirmată – o decizie care şi‑a pus pecetea asupra aspectului vizual al Ortodoxiei şi care, începând cu anul 843, este serbată ca „triumf al Ortodoxiei” în prima duminică a Postului Mare. Op­tând pentru această pe­rioa­dă, Dr. Behr se legitimează ca teolog al tradiţiei ortodoxe. În orice caz, metoda sa este radicală (întrucât Orto­do­xia este radicală, nu conservatoare): el nu evită con­frun­tarea cu Noul Testament şi perioada care este denu­mi­tă uneori în limba engleză „creştinism primar” (pri­mi­tive Christianity), nici cu pro­­blemele istorice şi in­cer­titudinile legate de aceasta.

Mai cu­rând, ghidat de pro­pria sa înţelegere a operei Sf. Irineu al Lyo­nului, pen­tru care îşi prezintă cu atenţie şi curtoazie argu­men­te­le, John Behr aduce discuţia înapoi la întrebarea lui Iisus adre­sată ucenicilor săi în Cezareea Filipii: „cine spuneţi voi că sunt?” şi la răspunsul apostolic dat aces­tei statornice întrebări, în care găseşte deopotrivă mie­zul credinţei creştine şi începu­tul teologiei creştine. Aceas­ta este întrebarea pe care o urmă­reş­te în acest vo­lum şi în cele care vor urma.

Cred că este important să fim limpezi asupra două chestiuni, an­ga­jate în acest punct de plecare. Mai întâi, răs­punsul la întrebarea Mântuitorului implică două afirmaţii corelate: că Cel care este Hristos este Hristosul răstignit şi înviat, subiectul misterului pascal, şi că Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, înţelegând prin aceasta că El este înţelesul grăirii lui Dum­ne­zeu în Scripturi (termen care desemnează în mod primar ceea ce creştinii au ajuns să numească prin formula „Vechiul Tes­ta­ment”. Dr. Behr demonstrează că acest sens primar nu este pus deo­par­te prin extensia creştină a termenului de „Scriptură” care in­clude acum şi Noul Testament).

Amân­două aceste afirmaţii au consecinţe radicale pen­tru abordarea teologiei desfăşurată aici: cea dintâi înseamnă că taina Paştelui este obiectul teologiei, iar nu ceea ce rezultă din accentul pus pe „Întrupare” (Dr. Behr arată că Naşterea este cântată liturgic şi văzută de ico­no­grafia ortodoxă în termeni proprii Patimii Domnului); a doua afirmaţie menţine în centrul teologiei creştine accentul paulin al expresiei (preluată în Crez) „după Scripturi”, cu tot ceea ce implică aceasta în uzul creştin al Scripturii (pe care orto­do­c­şii o întâlnesc re­gulat în textele lor liturgice).

Amândouă aces­te afir­ma­ţii împiedică teologia să se desprindă de rugăciune, prin care‑L întâlnim pe Hristos ca Domn răstignit şi înviat, sau de rugăciunea liturgică, în care stăm împreună, ca Trup al lui Hristos, în faţa lui Dum­nezeu. În al doilea rând, câtă vreme poporul credincios – bărbaţi şi femei, laolaltă – este cel care răspunde între­bării lui Hristos, acest volum se concentrează asupra unor gânditori creştini distincţi. Formarea teologiei creştine nu coincide cu dezvol­ta­rea doctrinei creştine (teologii ortodocşi ar trebui să aibă mai multe probleme cu această idee, fruct al romantismului, popu­la­rizată de Cardinalul Newmann): nu putem depăşi niciodată măr­turisirea apostolică a lui Hristos.

Mai curând, formarea teo­logiei creştine este rezultatul unei susţinute reflecţii şi me­di­taţii, în duh de rugăciune, a celor care au căutat să pătrundă misterul pascal al lui Hristos precum şi toate consecinţele sale. Gândirea nu există în lipsa gân­ditorilor iar Dr. Behr, în măsura în care încearcă să în­ţe­leagă formarea teologiei creştine, este deopotrivă in­te­resat de procesul gândirii derulate atunci, mai mult chiar decât de ideile rezultate. Aceasta nu suprimă dife­ren­ţa dintre ortodoxie şi erezie, însă califică distincţia în­tre gân­­ditori ortodocşi şi eretici. Origen, de pildă, ca­pătă aici o imen­să atenţie simpatetică şi chiar Paul de Samosata apare ca un autentic gânditor teologic, iar nu ca un bufon (aşa cum ni‑l prezintă Eusebiu al Cezareei).

Pe parcursul acestei cărţi şi a celor care vor urma, re­latarea procesului de formare a teologiei creştine se face pe baza celei mai bune cercetări moderne şi în dezbatere cu problemele cri­ti­ce ridicate de aceasta. Dr. Behr nu se refugiază în răspunsuri facile şi, aşa cum am văzut, orto­do­xia sa este radicală, iar nu conservatoare. Mai mult, fiind în întregime ortodoxă, cartea este scrisă în limbajul teologiei academice contemporane, care ajută Ortodoxia să aibă o autentică voce în dezbaterile teo­lo­gi­ce curente. Pentru a se concentra asupra teologiei, autorul de­di­că pu­ţin spaţiu fundalului istoric, fie instituţional, cultural sau intelectual. Totuşi, Dr. Behr este în mod limpede con­ştient de toate aceste aspecte şi le relevă semnificaţia acolo unde este necesar. Nu ar fi corect să spunem de­spre această istorie a formării teologiei creştine, aşa cum s‑a spus despre altele, că totul s‑ar fi petrecut undeva pe lună! În concluzie, Calea către Niceea o carte exigentă, solicitând din partea cititorilor săi o atenţie sporită, care va fi însă bogat răsplătită.

Andrew LOUTH