Drumul către Niceea (Andrew Louth)
Ortodoxia are o problemă cu teologia. Motivele sunt în primul rând istorice. Ştiinţa teologiei s‑a dezvoltat în universităţile medievale şi a suferit apoi transformările culturale ale Occidentului: Renaşterea, Reforma, Iluminismul, romantismul. Atunci când, în secolul XII, universităţile au început să se dezvolte, creştinătatea era divizată, iar dezvoltările în cauză au avut loc într‑o lume de care Ortodoxia era deja străină. În secolul XX, Ortodoxia a întâlnit Occidentul, precum şi teologia în forma rezultată din acea perioadă de înstrăinare (întâlniri prealabile, prin discuţiile legate de conciliile unioniste din Evul Mediu, de întemeierea academiilor teologice, şi mai târziu a facultăţilor de teologie în ţările ortodoxe, au făcut încă şi mai dificilă problema, supunând teologia ortodoxă acelei „pseudomorfoze” deplânsă de părintele George Florovsky).
Cei mai mulţi ortodocşi sunt astăzi critici faţă de dezvoltarea teologiei în Occident şi în particular faţă de modul în care teologia a evoluat ca disciplină academică, departe de viaţa de rugăciune (o plângere auzită deja în Occident, începând cu secolul XIV); şi totuşi, cu greu ar putea fi ignorate fructele cercetării critice care au condus, între altele, la redescoperirea bogăţiei teologiei Părinţilor.
S‑a ajuns la o dificilă coabitare între teologia tradiţională şi spiritul critic, din care a rezultat o Ortodoxie căutând refugiul în cercetarea istorică concentrată asupra perioadei imediat următoare secolului patru, când tradiţia dogmatică se stabilise deja; acest curent urmează din umbră procesul derulat în Biserica Romano‑Catolică între 1907, când modernismul a fost condamnat în decretul papal Lamentabili, şi conciliul Vatican II (1962‑1965). În genere, cercetarea biblică nu a atras cele mai bune minţi ortodoxe şi a existat o tendinţă (mai ales în studiul Noului Testament) de a urma cercetarea protestantă şi catolică de orientare conservatoare, cu riscul imediat de a confunda conservatorismul cu Ortodoxia.
Totuşi, sunt semne că această dificilă relaţie între Ortodoxie şi teologia critică este depăşită de unii dintre mai tinerii teologi ortodocşi. Exemplul cel mai marcant şi mai dătător de speranţe este acest volum semnat de John Behr. Prima sa formaţie academică a fost filozofică; a continuat apoi să studieze teologia la Oxford sub îndrumarea episcopului Kallistos Ware, concentrându‑se asupra perioadei formative din teologia creştină, obţinând un doctorat publicat sub o formă revizuită cu titlul Ascetism şi Antropologie la Sfântul Irineu al Lyonului şi Clement al Alexandriei (2000). Titlul sugerează ceva mai mult decât o monografie patristică obişnuită şi este vorba, într‑adevăr, despre mai mult: cartea încearcă să angajeze din punct de vedere teologic o dezbatere a perspectivei antropologice şi sociologice asupra ascetismului creştin timpuriu, asociată în mod special cu numele lui Michel Foucault şi Peter Brown.
Printr‑un asemenea angajament teologic, susţine şi demonstrează Dr. Behr, este posibil să recuperăm gânditorii creştini timpurii din ceea ce a ajuns să fie numită „Antichitatea târzie”, pentru a‑i asculta pe aceştia, încă o dată, ca Părinţi ai Bisericii. În acel prim volum, Dr. Behr a găsit o adâncă afinitate cu gândirea Sf. Irineu al Lyonului. Studiul acestui autor a continuat de la terminarea studiilor doctorale, timp în care a predat la Seminarul Teologic Sfântul Vladimir (New York) şi a tradus lucrarea Sf. Irineu Despre predica apostolică (1997) din armeană, singura limbă în care aceasta preţioasă lucrare a supravieţuit.
De asemenea, Sf. Irineu este cel care ne ghidează paşii în primele capitole ale acestei cărţi. Este vorba de o carte uşor de caracterizat în termeni generali, dar care poate totuşi are nevoie de o anumită introducere. În termeni generali, acesta este primul volum într‑o serie dedicată formării teologiei creştine în perioada formativă a celor şapte sinoade ecumenice, adică până la sinodul al doilea de la Nicea, ţinut în 787, când cinstirea icoanelor a fost recunoscută şi afirmată – o decizie care şi‑a pus pecetea asupra aspectului vizual al Ortodoxiei şi care, începând cu anul 843, este serbată ca „triumf al Ortodoxiei” în prima duminică a Postului Mare. Optând pentru această perioadă, Dr. Behr se legitimează ca teolog al tradiţiei ortodoxe. În orice caz, metoda sa este radicală (întrucât Ortodoxia este radicală, nu conservatoare): el nu evită confruntarea cu Noul Testament şi perioada care este denumită uneori în limba engleză „creştinism primar” (primitive Christianity), nici cu problemele istorice şi incertitudinile legate de aceasta.
Mai curând, ghidat de propria sa înţelegere a operei Sf. Irineu al Lyonului, pentru care îşi prezintă cu atenţie şi curtoazie argumentele, John Behr aduce discuţia înapoi la întrebarea lui Iisus adresată ucenicilor săi în Cezareea Filipii: „cine spuneţi voi că sunt?” şi la răspunsul apostolic dat acestei statornice întrebări, în care găseşte deopotrivă miezul credinţei creştine şi începutul teologiei creştine. Aceasta este întrebarea pe care o urmăreşte în acest volum şi în cele care vor urma.
Cred că este important să fim limpezi asupra două chestiuni, angajate în acest punct de plecare. Mai întâi, răspunsul la întrebarea Mântuitorului implică două afirmaţii corelate: că Cel care este Hristos este Hristosul răstignit şi înviat, subiectul misterului pascal, şi că Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, înţelegând prin aceasta că El este înţelesul grăirii lui Dumnezeu în Scripturi (termen care desemnează în mod primar ceea ce creştinii au ajuns să numească prin formula „Vechiul Testament”. Dr. Behr demonstrează că acest sens primar nu este pus deoparte prin extensia creştină a termenului de „Scriptură” care include acum şi Noul Testament).
Amândouă aceste afirmaţii au consecinţe radicale pentru abordarea teologiei desfăşurată aici: cea dintâi înseamnă că taina Paştelui este obiectul teologiei, iar nu ceea ce rezultă din accentul pus pe „Întrupare” (Dr. Behr arată că Naşterea este cântată liturgic şi văzută de iconografia ortodoxă în termeni proprii Patimii Domnului); a doua afirmaţie menţine în centrul teologiei creştine accentul paulin al expresiei (preluată în Crez) „după Scripturi”, cu tot ceea ce implică aceasta în uzul creştin al Scripturii (pe care ortodocşii o întâlnesc regulat în textele lor liturgice).
Amândouă aceste afirmaţii împiedică teologia să se desprindă de rugăciune, prin care‑L întâlnim pe Hristos ca Domn răstignit şi înviat, sau de rugăciunea liturgică, în care stăm împreună, ca Trup al lui Hristos, în faţa lui Dumnezeu. În al doilea rând, câtă vreme poporul credincios – bărbaţi şi femei, laolaltă – este cel care răspunde întrebării lui Hristos, acest volum se concentrează asupra unor gânditori creştini distincţi. Formarea teologiei creştine nu coincide cu dezvoltarea doctrinei creştine (teologii ortodocşi ar trebui să aibă mai multe probleme cu această idee, fruct al romantismului, popularizată de Cardinalul Newmann): nu putem depăşi niciodată mărturisirea apostolică a lui Hristos.
Mai curând, formarea teologiei creştine este rezultatul unei susţinute reflecţii şi meditaţii, în duh de rugăciune, a celor care au căutat să pătrundă misterul pascal al lui Hristos precum şi toate consecinţele sale. Gândirea nu există în lipsa gânditorilor iar Dr. Behr, în măsura în care încearcă să înţeleagă formarea teologiei creştine, este deopotrivă interesat de procesul gândirii derulate atunci, mai mult chiar decât de ideile rezultate. Aceasta nu suprimă diferenţa dintre ortodoxie şi erezie, însă califică distincţia între gânditori ortodocşi şi eretici. Origen, de pildă, capătă aici o imensă atenţie simpatetică şi chiar Paul de Samosata apare ca un autentic gânditor teologic, iar nu ca un bufon (aşa cum ni‑l prezintă Eusebiu al Cezareei).
Pe parcursul acestei cărţi şi a celor care vor urma, relatarea procesului de formare a teologiei creştine se face pe baza celei mai bune cercetări moderne şi în dezbatere cu problemele critice ridicate de aceasta. Dr. Behr nu se refugiază în răspunsuri facile şi, aşa cum am văzut, ortodoxia sa este radicală, iar nu conservatoare. Mai mult, fiind în întregime ortodoxă, cartea este scrisă în limbajul teologiei academice contemporane, care ajută Ortodoxia să aibă o autentică voce în dezbaterile teologice curente. Pentru a se concentra asupra teologiei, autorul dedică puţin spaţiu fundalului istoric, fie instituţional, cultural sau intelectual. Totuşi, Dr. Behr este în mod limpede conştient de toate aceste aspecte şi le relevă semnificaţia acolo unde este necesar. Nu ar fi corect să spunem despre această istorie a formării teologiei creştine, aşa cum s‑a spus despre altele, că totul s‑ar fi petrecut undeva pe lună! În concluzie, Calea către Niceea o carte exigentă, solicitând din partea cititorilor săi o atenţie sporită, care va fi însă bogat răsplătită.
Andrew LOUTH