O copilărie fericită în Oltenia patriarhală

În fiecare vară, îmi amintesc de Oltenia patriarhală. Acolo, aproape de lunca Dunării, am petrecut o bună parte din copilărie.

Vacanţa de vară curgea lin, într-un ritm aproape ancestral. Nu vedeam prea multe avioane sau mașini, însă puteam citi harta cerului înstelat. După culesul cireșelor, așteptam coacerea vișinelor. La 15 august venea și bâlciul de la Gângiova, ținut chiar lângă apele Jiului. Noi aruncam deja privirea flămândă către ciorchinii de strugure alb. Acasă se tocmeau zilierii pentru culesul viilor. În rest, zilele însorite ne răsfățau ca pe niște șerpi pașnici, ieșiți la năpârlit. Sub privirile îngăduitoare ale bunicilor, făceam exact ce ne tăia capul.

Săptămâni în șir, m-am scufundat citind din clasicii literaturii. Atunci am sorbit poeziile lui Eminescu și „Psalmii” lui Arghezi, „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, „Sufletele moarte” de marele Gogol sau „Delirul” compus de Marin Preda. Parcurgeam sute de pagini din revista Magazin Istoric și, sorbind dintr-o lubeniță parfumată, tăiată direct pe podeaua prispei, frunzăream rubrica sportivă din Scânteia sau necroloagele din România liberă. Ar fi fost niște lecturi viciate ideologic, doar dacă nu eram deja vaccinat de audiția cvasi-religioasă a postului de radio Europa liberă.

Bunicii din Ardeal ne-au pus să urmăm cu strictețe asceza muncilor agricole: țesălatul cailor, curățitul grajdului, prășitul, grădinăritul sau îngrijirea animalelor din ogradă. Într-o Oltenie deplin colectivizată, mi-a fost permis luxul scufundării într-o neobosită căutare de sine.

Venit de la oraș, plonjam rapid într-o lume arhaică, imposibil de recompus în experiența tinerilor consumatori de Facebook, Snapchat ori Instagram. N-aveam telefon fix și n-aveam Internet. Priveam la televizor doar câteva ore pe săptămână. Sâmbăta dimineața mai prindeam desene animate, serialul „Arabela” sau „Toate pânzele sus!”. Preferam oricând să facem expediție pescărească la baltă, undeva către Cârna sau Bistreț.

Din amintirile sedimentate aproape de vecinii bulgari, extrag astăzi imaginea libertății totale. Eram copii și imaginația noastră chiar n-avea limite.

Dimineața, ne trezeam cu mirosul florilor din grădina casei — zambile, crizanteme, lăcrămioare și regina nopţii îngrijite, îngrijite cu dragoste pasională de bunicul. Ieșeam apoi cu bicicletele la întrecere. Cu prietenii strânși din toată țara, organizam concursuri pe uliți și pe tăpșane. Dincolo de coarnele unui Pegas ori pinioanele bicicletei Carpați, scăldatul era preocuparea noastră favorită. Am învățat de la niște experți navigatori să înfrunt curenții Dunării și să-mi țin respirația minute bune sub apă.

Dacă ne prindea foamea la prânz, stingeam durerea cu poamele de măr, păr sau cais. Amiaza căutam umbra unui dud la care jucam o partidă de șah. Petreceam apoi ore bune printre puii albi de găină sau rățuștele galbene, ieșite tacticos la o plimbare. Într-o zi, am decis să construim pentru păsările plutitoare un bazin special, alimentat de la pompa fântânii printr-un sistem primitiv de micro-canale.

Ce altceva mai făceam? Teste la geografie și exerciții mnemotehnice la limba română. Mâncam apoi corcodușe, jucam fotbal într-un câmp înconjurat de scaieți sau dădeam la pește cu râmă scoasă din grajdul porcilor. Sub sălciile unduitoare din jurul lacului comunal, ne așezam bățul din trestie și așteptam ca plătica să muște din momeală…

Uneori, de Sfântă Mărie Mare, bunicul ne cerea ajutorul pentru a îmbăta curcanul, ca să frăgezim carnea înainte de tăiere. Alteori, păcatele mele, eram chemat să tai gâtul unei puicuțe bune pentru ciorbă. Micul dejun ni-l făceam singuri, mergând direct la cuibar. De acolo ne procuram ouă proaspete, uneori calde, scoase direct de sub cloşcă. Pregăteam apoi o omletă grasă și gustoasă, cu miros de zarzavat și ulei încins. Ne distram alteori întărâtând curcanul cu acel fluierat prelungit care-l scoțea din minți. Vânam penajul splendid și mersul țanțos al cocoşului, dar iubeam mai ales pisicile tandre și afectuoase ale casei.

Aromele copilăriei noastre mai includ parfumul de lipie coaptă sau pâine caldă, cu semnul crucii înscris pe coajă; ciorba de raţă cu miros de leuştean; salata de castraveți cu mărar proaspăt și oțet de mere. Alături de verișoarele din București, o ajutam pe bunica să facă-n țăst o pâine nedospită, mare cât roata unei triciclete. Spre apusul soarelui, dădeam grăunțe la păsări ori strângeam gâştele de la păscut.

Înainte de culcare, ne scuturam de purici, după ce-l scărmănasem pe Bobby, câinele negru din cuşca uscată și strâmtă. În fiecare vară, descopeream memoria perfectă a paznicului-patruped. Bobby ne ținea minte glasul, chipul și mirosul: lătra de fericire când își vedea prietenii reveniți acasă. Câinele ne-a adus sentimentul protecției, dar și disciplina unei minime responsabilități domestice. În mod regulat, îi aduceam hrana refuzată de oameni. Alteori îl slobozeam din lanț și-i pregăteam un duș răcoritor, impus de verile încinse ale Câmpiei Române.

Am avut o copilărie fericită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s