România nu are nevoie de genii, ci de caractere.

Virgil Ierunca

Epidemiile globale, crizele politice sau febra piețelor financiare au uzurpat mereu echilibrul vieții noastre comunitare. În mai multe rânduri, europenii și nord-americanii și-au văzut spulberate iluziile din pricina unor circumstanțe exterioare: căderea comunismului, 9/11, prăbușirea burselor din 2008, războiul din Siria și Brexit.

Istoria recentă a românilor s-a scris pe caietele însângerate ale Revoluției din 1989. Crimele regimului Iliescu au fost urmate de tunurile tranziției, cu tot ceea ce înseamnă bănci devalizate, scheme piramidale, FNI & Caritas, hoții guvernamentale, exodul creierelor și crizele constituționale ale ultimelor decenii. Lipsiți de apărare în fața unui sistem brutal și nedrept, călcați în picioare de o administrație incompententă sau de-o birocrație oarbă, ne-am trezit umiliți, dezmoșteniți, abuzați și deposedați în propria țară. Cu acest sentiment viu, ei încă ne mai întrebăm: ce-i de făcut?

Să reinventăm în mod concret speranța. Cum? Fiind într-o permanentă lucrare. Om cu om, familie cu familie, stradă cu stradă. Un asemenea travaliu presupune nu doar redescoperirea virtuților clasice ale omului politic sau transformarea mentalităților colective, ci și reforma instituțiilor publice (adică reconfigurea relației dintre Stat și cetățean pe axa București-Bruxelles).

Deciziile Guvernului de la București sau directivele Comisiei de la Bruxelles — și mă gândesc acum la taxarea producătorilor de mărfuri sau a prestatorilor de servicii, la redistribuția avuției prin politici de „justiție socială” ori la faimoasa luptă a procurorilor anti-corupție, dar și la achiziția de medicamente sau la redactarea unor simple abecedare — ne afectează viața într-un mod acut. Lucruri esențiale, cum ar fi pregătirea copiilor ori tratarea pacienților din spitale, sunt afectate de aranjamentele marilor partide. Politica este mediatorul-cheie al libertăților noastre fundamentale.

Ca inși prinși mereu între experiența plăcerii și sentimentul datoriei, identitatea noastră rămâne una duală. Așa cum lumina e, simultan, undă și corpuscul, omul viu rămâne un membru al comunității istorice, dar și un candidat la veșnicie. Dubla afiliere a conștiinței ne face să relativizăm pasiunile extreme ale vieții politice, fără să pierdem loialitatea față de familie sau patrie.

La întrebarea Cine sunt eu? răspunsul presupune declinarea unei apartenențe la o comunitate politică, economică, culturală ori spirituală. Fără această relație de participare, sentimentul misiunii personale pălește și chiar dispare.

Pentru europenii ultimelor trei milenii, viața personală și viața publică s-au întrepătruns mereu. Eroii homerici au vrut să protejeze cetatea de agresiunea externă. Pentru apostolii credinței creștine, mărturisirea curajoasă avea loc, îndeobște, în fața puterii seculare. Figurile profetice ale bătrânului continent, de la Ambrozie de Milan și până la Dietrich Bonhoeffer, au fost recunoscute prin îndrăzneala de-a sfida nebunia unor tirani.

Sufletul politic este, așadar, o determinație a civilizației noastre. Nu poți aspira la fericirea conjugală arătându-te nepăsător față de situația cartierului, a orașului, a regiunii și a națiunii din care faci parte.

Chiar și dacă alegem retragerea din lume sau doar o carieră egoistă, ne trezim în fața unor paradoxuri. Deși luptăm pentru siguranța financiară a familiilor noastre, în mod indirect punem umărul la creșterea produsului intern brut al țării. Deși urmărim o promoție de vacanță, în realitate sprijinim obiectivele economice ale companiei din care facem parte. Pe scurt: natura socială a ființei umane face posibil jocul win-win. Chiar și fără să vrem, participăm la atingerea unor obiective care preced fixarea unor interese de natură strict personal. Suntem generoși cu țara noastră chiar și când nu ne-am propus să fim. Imposibila singurătate…

Nicolae Steinhardt a arătat limpede ce înseamnă un suflet politic:

„Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială… Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are.”

Din acest motiv am ales implicarea în viața cetății, refuzând să fac doar comentariul de chibiț atotștiutor și condescendent. Nu regret nici astăzi experiența acumulată (și pe care sper s-o pot folosi la timpul potrivit). Făcând politică, am învățat să-mi pun următoarele întrebări: cine sunt? În ce cred? Mă las definit exclusiv de trecut sau explorez teritorii nemarcate? Am curajul înnoirii lăuntrice? Ce vreau să fiu: sclav sau om liber?

Iată interogațiile în jurul cărora putem organiza, zilnic, un referendum al sufletului politic. Fără a avea curajul întrebărilor grele, civilizația libertății dispare.

Add me on Snapchat: georgemneamtu