România vrea performanță. Ne-am săturat de replica: merge și așa. Ne-am plictisit să fim ultimii la fonduri europene, autostrăzi și fotbal – să fim acceptați in extremis de clubul politic al țărilor prospere și abia calificați la baraj pentru Campionatul European sau mondial.

De la regulile de comportament în traffic și până la desfășurarea Naționalei pe terenul marilor arene, vrem ca simbolurile made in Romania să strălucească. 

Mediocritatea ne-a secătuit destul entuziasmul. Ne dorim să privim lumea cu capul ridicat. Ne cunoaștem talentul, potențialul, înzestrările. Frustrarea colectivă vine, atunci, dintr-o neputință de-a valorifica prin cultură organizatională tot ceea ce natura a pus, deja, în abundență.

Pentru a face lucrurile mai bine, România trebuie să-și modifice vocabularul uzitat în spațiul public. 

În locul șansei, ar fi mai potrivit să invocăm voința. În locul speranțelor, ar fi mai înțelept să avem niște planuri puse pe hârtie.

Stima de sine și bucuria recunoașterii pe care ți-o oferă comunitatea căreia îi aparții se construiesc treptat, prin gesturi mici. Pofta de-a intra într-o mare competiţie presupune acceptarea unor reguli, dar și înțelegerea diferenței între un campion și un loser. 

Ce ne îngroapă? Relativismul moral care face dintr-o bară „aproape un gol” sau din posesia mingii un criteriu de acordare a primelor de joc. Sportul există pentru cei care sunt dispuși să sacrifice pasiunile mărunte, distracțiile vremelnice, ceaiurile dansante sau chiar vacanțele cu familia, pentru marea încleștare.
Să ne gândim la somităţi olimpice sau vedete internaționale de talia lui Ivan Paţaichin, Nicu Vlad sau Gheorghe Hagi. Cum putem asemăna portretele lor? Privind la etica muncii care amestecă ambiția șoimului cu încăpățânarea câinelui, anduranța pietrelor lui Demostene cu abnegația vâslașilor lui Cristofor Columb. 

Geniul personal a înfrânt un sistem construit pe falsitate. Dorința de libertate a marilor sportivi a triumfat.

Într-o vreme sufocată de egalitarismul ideologic, fotbalul ajunsese supapa celor îndrăgostiți de competiție. Sportul Studenţesc sau Universitatea Craiova scoteau la iveală talente remarcabile – motiv de încântare la peluză, dar și printre nomenclaturiștii Partidului Comunist. Chiar dacă fantasmele unui dictator au produs aberații precum FC Scorniceşti (situată vremelnic la vârful clasamentului), participarea echipelor noastre de club la marile campionate europene lăsa loc pentru selecția naturală a valorii. 

Dezgustați de mantra egalității între clasele sociale, românii se bucurau de apariția unor ierarhii-alternative. Universitatea Craiova a încurcat multe socoteli făcute la centru. Strălucirea lui Balaci însă nu putea fi mascată de nimeni. Publicul sătul de minciunile propagandei PCR fugea la stadion pentru a vedea un joc nemăsluit.

Prăbușirea comunismului ar fi putut elibera piața de talente fotbaliste, dar corupția instituțională i-a împiedicat pe tinerii jucători să ajungă prea departe. Blaturile, meciurile aranjate, finanțările suspecte, contra-selecția antrenorilor pe baza unor afinități extra-sportive, toate au subminat nevoia românilor de joc, spectacol și frumusețe. 

Tribunele au ajuns goale, ca și magazinele Alimentara pe vremea lui Ceaușescu.

Așezat sub dictatura formelor fără fond, fotbalul recoltat din feudele baronilor locali n-a fost bun de export. Așa cum Bulgaria ne-a depășit la media performanțelor școlărești, Albania ne-a îngropat sub scandările extatice ale galeriei și marșul forțat al unor atleți culeși din toată Europa.

Involuția gândirii noastre instituționale n-ar trebui să ne mire. Școala a pierdut respectul pentru premianţi iar spitalul i-a alungat pe cei mai buni profesioniști peste hotare. Norma cantitativă aplicată la grămadă a uzurpat logica meritocratică, bazată pe selecția individuală. Din metastaza imposturii se poate naște, cel mult, o floare funerară.

Estimp, milioanele de români rămași acasă își doresc, mai departe, excelența în toate domeniile. Când merge la doctor, pacientul vrea diagnosticul perfect. Când fiul sau fiica absolvă o Facultate, părinții se așteaptă la un job bine plătit pentru odorul lor. Toate acestea sunt așteptări îndreptățite, dar ele presupun un lucru: să ne reîntoarcem la virtute.

Cum putem începe acest exercițiu sufletesc? Aruncând măcar o scurtă ocheadă admirativă către capra neagră a vecinului albanez.