Nu trebuie să fii hipiot sau descendentul unei familii de horticultori pentru a aprecia splendoarea unui buchet onomastic, gingăşia unui ghiocel sau culorile aranjamentelor florale ale toamnei.

Vă rog să vă imaginați, pentru o clipă, un București fără mașini: o metropolă redată pietonilor, fericiţi titulari ai dreptului la trotuare rectilinii, curate şi spaţioase. Abonaţi la nevoia primară de clorofilă, locuitorii Bucureştiului ar putea descoperi prietenia între soarele primăvăratec şi frumuseţea înmugurită a vechilor parcuri. Lalelele şi-ar putea relua locul în peisaj. Preţ de câteva ore, în fiecare duminică, ne-am permite o plimbare lejeră și aerisită. Spre sfârşit de săptămână, Cişmigiul şi Herăstrăul ar putea fi declarate zone libere pentru visare, odihnă și poezie.

Fără să ajungem la performanța grădinilor suspendate, ne-am putea bucura de sugestia paradisiacă a copacilor înverziţi la malul unei ape curgătoare.

Din Japonia esteticii zen până spre Anglia insulară, unde vastitatea parcurilor include măreţul şi discreţia laolaltă, grădinăritul este arta oamenilor civilizați. Doar barbarii o ignoră.

Clima temperată a României ne-a binecuvântat cu anotimpuri prielnice acestei îndeletniciri. În timpurile moderne, monarhia a adus Bucureştiului şi centrelor istorice ― Iaşi, Cluj, Timişoara sau Craiova ― un spor de bogăţie dendrologică şi imaginaţie botanică. Realismul socialist, înarmat cu centrele civice prost cimentate şi structurile de fier-beton ale Marelui Cârmaci, a distrus nenumărate teatre de vară sau parcuri interbelice. Era tranziţiei a omologat vocabula „iarbă” ca sinonim pentru canabis, plasând trandafirul electoral printre mineriade, topoare şi ciulini.

În absenţa unor primari gospodari, plantarea arbuştilor, amenajarea spaţiilor de joacă pentru copii şi recondiţionarea locurilor de agrement ar putea deveni chiar niște iniţiative private. Toate vârstele se pot delecta cu parfumul şi anatomia plantelor domestice. Oricine va aprecia renovarea foișoarelor, ocrotirea dudului alb, protejarea alunului turcesc sau renaşterea livezilor cu vişini.

E doar un vis cehovian?