Un păcat incontestabil al lumii contemporane e deficitul de interioritate. Totul a ajuns la vedere.

Facebook, Instagram și alte rețele de socializare pun presiune pe viețile noastre pentru a livra, aproape zilnic, conținuturi noi. Rămân puține colțuri ale ființei lăuntrice nepustiite de curiozitatea celorlalți. Hrănim hienele lumii online cu bucăți importante din viața noastră privată. Pentru ce? Cui prodest?

De ce oare să “imortalizăm” în exces momente care, foarte bine, ar putea rămâne în sertarul memoriei noastre afective? De ce să dăm în vileag tot ce aparține forului tainic al conștiinței? 

Valoarea conținutului se diluează când materia primă e livrată sub presiunea termenelor zilnice. De aici și natura plastifiată a relațiilor. De aici tot aerul de inautenticitate al comportamentului nostru online. 

Rareori vom posta un selfie care transmite o ușoară melancolie. Aproape niciodată nu vom admite că am greșit. Postați la porțile fabricii de fericire, vom nega experiența tristeții sau pregustarea eșecului.

Depistez, așadar, un veritabil sindrom publicitar – reflexul nefericit de-a alimenta auditoriul înainte de a ne hrăni inima într-un colocviu intim, alături de prieteni. Împachetăm totul. Devenim

previzibili. Regizăm prea mult. Ne repetăm. 

“Era transparenței” ne smintește cu mic și mare. Sufletul e neglijat din prea multă grijă pentru neajunsurile lumii. Trăim printre simulacre.

De aceea, poate, găsim în Pateric o pildă care vorbește despre taina uceniciei pe lângă un maestru care nu se vrea nici vedetă, nici produs de marketing american. Inițierea începe tăcând și ascultând. Chiar fără alți martori. Cineva de sus veghează asupra liniștii noastre.

Să redescoperim, deci, frumusețea lucrurilor despre care nu se poate vorbi!