Intelectualul-usturoi

Europa christiana a așezat misiunea intelectualului public deasupra intereselor oricărei minorități despotice, dar și dincolo de consensul leneș al majorităților ad-hoc. Într-o scriere destinată tinerilor atenieni, Vasile din Cezareea (sec. IV) compara lucrarea unui pedagog și cărturar cu acțiunea harnică a albinei. Încercând să educe sufletele celor tineri, omul literelor din Antichitatea târzie încearca să recolteze nectarul din florile creației. Marele capadocian recomanda selectivitatea ca discernământ aplicat.

Alți mari dascăli ai lumii antice, precum Augustin din Hippona și Maxim Mărturisitorul, au vorbit bucății de lut a umanității despre făgăduințele Cerului. În acest fel, elita Bisericii universale i-a învățat pe creștini să nu confunde parfumul paradisului cu duhorile unei taverne. Exceptând excesele teocratice ale unor zeloți, între cetatea lui Dumnezeu și împărăția Cezarului s-a păstrat mereu o precaută distanță.

În modernitate, o mână de filozofi au ajuns să certe văzduhul în numele părutei vrednicii a bulgărului de humă. Dorința de-a coborî Raiul pe pământ a produs sminteli dureroase. Să ne gândim, bunăoară, la Jean-Jacques Rousseau: părintele gândirii progresiste. Tată a cinci copii abandonați prin orfelinate, gânditorul francez a vrut să confere omului de pe stradă un statut angelic. Deși suntem o plăsmuire din carne, revoltă și sânge, ne-am trezit încoronați peste noapte cu titluri de heruvimi și serafimi.

După războaiele religioase ale Occidentului a urmat lupta de clasă pregătită după un manual ideologic. Populismul n-a așteptat prea mult revolta mulțimilor. Orice plebeu decăzut s-a trezit flatat pentru merite imaginare. Persoana umană și-a pierdut demnitatea instrinsecă. Individul a ajuns să fie tratat la pachet, în funcție de rolul social pe care-l joacă. Suprinse într-un moment paroxistic, gloatele îmbătate de ură s-au lăsat devorate de pofta criminală. A fost suficient să li se ofere capul unui rege („țapul ispășitor”), pentru ca liniștea să revină, vremelnic, la marginea cetății.

Dintr-o dată, bucătăria intelectualului european a împrumutat instrumentele măcelăriei.

Toxiinfecția modernității

Așa s-a născut ciorba politică a „voinței generale”, îmbrățișată de avocații Revoluției franceze. Cei care au gustat-o cu nesaț, s-au transformat din intelectuali dilematici în politruci ai unor facțiuni ucigașe. Hrăniți cu „ideea generală” a egalității, Maximillien Robespierre și Saint-Juste au justificat, între toamna lui 1793 și vara lui 1794, uzul demonic al ghilotinei împotriva cetățenilor care-și iubeau libertatea, familia, credința și proprietatea.

Urmașii lui Rousseau au pedepsit cu moartea geniul științific al chimistului Lavoisier, ca și orice alt purtător al nădragilor de aristocrat, al mantiei de preot reacționar sau al pălăriei de jurnalist dizident. Hoardele barbare au năvălit în centrul Parisului pentru a ucide misterul persoanei – creatura unică și irepetabilă, fără de care întreaga umanitate este mai săracă.

Intelectualii Revoluției au otrăvit grădina Revelației, dând naștere unui precedent istoric pentru toxiinfecțiile generalizate ale modernității.

Câteva decenii mai târziu, Revoluția bolșevică a lui Lenin și Revoluția național-socialistă a lui Hitler au demonstrat uriașa capacitatea de auto-înșelare a cărturarilor din țările civilizate. Dacă profesorul universitar din Germania anului 1933 se numea Martin Heidegger, el putea justifica metafizica lui „Heil Hitler”. Dacă dascălul studențimii pariziene semna Jean-Paul Sartre, le chef putea explica relația secretă dintre caviarul stângii franceze și vodka exportată de Kremlin. Atât Heidegger, cât și Sartre, vorbeau în chip înfricoșător în numele ideii (unul invocând supremația rasială a Germaniei iar altul afirmând dictatura proletariatului).

Anticorpii națiunilor libere

Am rememorat aceste întâmplări sumbre pentru a sublinia importanța grădinilor care alimentează mesele oricărei bodegi. Există modalități prin care corpul politic își poate genera proprii anticorpi împotriva toxinelor din afară? Categoric, da. Tradiția anglo-saxonă susține că solul grădinilor e mai sănătos atunci când există o alternanță a culturilor agricole. Altfel spus, monopolul ideii amenință calitatea hranei materiale și spirituale. Corpul se întărește numai prin diversificare.

De la Areopagitica lui John Milton până la eseul Despre libertate semnat de J.S. Mill, nenumărați scriitori britanici au lăudat discernământul natural al omului chemat să aleagă între ciupercile otrăvitoare și bureții comestibili. O face singur? Niciodată. Precum o busolă în mâinile unui pribeag rătăcit, înțelepciunea tradiția ne învață să alegem cele mai bune merinde. Ce oferă apartenența la o comunitate? Transferul de cunoaștere tacită, om cu om și minut cu minut.

Gânditorii conservatori de anvergura unui Edmund Burke sau Russell Kirk au subliniat, așadar, imposibila singurătate a cetățeanului european în fața noutății. Depistăm mai ușor Nordul atunci când, năpădiți cu oferte stranii, ne folosim de experiența înaintașilor și refuzăm, astfel, vraja utopiei.

Ce a mai scos la iveală modernitatea politică? Caracterul strâmt al arenei cetății în raport cu numărul mare de pretendenți. Când instituțiile Statului laic au ajuns să prevaleze în raport cu partidele ecleziastice, la orizontul vieții publice a apărut contra-partida inițiativelor private (de la marile corporații și trusturile de presă până la structurile asociative ale societății civile). Chiar și așa,

Reprezentanții Statului au  jucat un rol decisiv pe piața ideilor.

Parlamentul a stabilit valorile în care ne creștem pruncii iar Guvernul ne-a livrat lista educatorilor. Autoritățile locale au ales lista consumației pentru divertisment iar comitetele de cenzură a opiniei libere s-au implicat în eliminarea opiniilor contrare „consensului național”. Televiziunea a preselectat, decenii la rândul, știrile folositoare pentru marele public. Universitățile și academiile au fixat canonul în materie de știință sau artă. Pe scurt, bucătarii Statului secular au făcut abuz de poziție dominantă.

Uneori, consumatorii s-au trezit, în materie de partide, cu un meniu unic — același la prânz, dimineața și seara. Cu ce efecte? Indigestia și constipația au devenit fenomene curente printre alegători.

Allium sativum

Acum ne putem întreba: oare ce relație deține un master-chef cu noțiunea sacră de libertate, mai ales atunci când viața lui întreagă depinde de arbitrariul deciziilor politice ale unei instituții publice? Va mai prețui oare „adevărul și numai adevărul” intelectualul dependent de o resursă bugetară a Statului? Ce este oare goana după sinecuri, privilegii sau funcții, dacă nu o abdicare de la misiunea omului liber?

Criteriile după care noi judecăm evenimentele vieții politice sunt inspirate de niște principii statornice. Convingerile adânci diferă de opinia conjuncturală. Când afirmi că nutriția sănătoasă presupune un amestec echilibrat de proteine, carbohidrați complecși și grăsimi, atunci te situezi în zona principiilor. Când alegi proteina vegetală în defavoarea proteinei animale, atunci se plasezi în sfera gustului. În același fel, separația puterilor precede, ca relevanță și greutate, chestiunea subvențiilor guvernamentală pentru floarea-soarelui sau rapiță. Intelectualul există pentru a insufla discernământul și pentru a lămuri distincțiile între gen și specie, între esență și accident. Făcând aceasta, el se plasează la nivelul principiilor și devine, în cuvintele lui Raymond Aron, un mare „educator public”.[1]

Vorbind despre tensiunea dintre așezarea strategică și poziționarea tactică a intelectualului în cetate, Andrei Pleșu a propus cândva o altă metaforă culinară. Ieșind îmbogățit din cuhnia străvechilor culturi, cărturarul joacă pentru corpul politic al națiunii rolul terapeutic al usturoiului. Atunci când depistează o fiziologie febrilă, intelectualul reglează temperatura și reduce palpitul. Dacă organismul comunitar e blazat și adormit, mintea veghetoare va suna deșteptarea.

În ambele variante, buna reactivitate definește esența participării la viața agorei. Precum un master-chef într-o bucătărie, măiestria unui intelectual se comunică printr-o stare de prezență „într-o samă de cuvinte”.

[1] Urmez aici argumentul formulat de Daniel Mahoney, „Raymond Aron’s Model of Democratic Conservatism,” Society, vol. 46, no. 1 (online version, 25.10.2008, print: February 2009).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s