Ce mărturisesc creştinii în fiecare duminică?

O revelație istorică cu relevanță personală. Pe cine mărturisesc? Pe Dumnezeul poporul Israel și Părinte al tuturor neamurilor. Pe Fiul Tatălui, născut din Fecioară, şi pe Duhul Sfânt, a cărui cunoaștere a fost dăruită apostolilor în ziua Cincizecimii. Crezul exprimă și relația inefabilă dintre Persoanele divine. Fiul este mărturisit „deofiinţă cu Tatăl”. Ce înțeles acestui termen: deofiinţă?

Introducerea unui concept ontologic în crezul nicean (homoousios), spun unii istorici, indică procesul de „elenizare” a creştinismului cu rădăcini iudaice. Să fie, oare, adevărat? Experienţa credinţei (înţeleasă ca drumeţie sau pasaj: Erfahrung) presupune o lărgire a câmpului de cunoaștere. Iar cunoașterea se exprimă, inevitabil, în termeni utilizați deja de „metafizica greacă”. Nu cred că Evanghelia lui Ioan, bunăoară, caută o soluţie la problema clasică a Unului şi multiplului prin trimiterea la misterul Trinității. Evanghelia nu-i decât un răspuns la întrebarea pusă de Iisus apostolilor Săi: Cine ziceți voi că sunt Eu? Personaj revoluționar, profet apocaliptic în Ierusalim, Rege al iudeilor împotriva legii romane sau Logos al Tatălui nevăzut?

Crezul ne propune un răspuns sintetic. Niceea ne oferă o privire sinoptică asupra Evangheliei. Nu primim un comentariu la dialogul lui Parmenide, ci o interpretare a întregii revelații biblice încununată de proclamarea lui Iisus ca Mesia, adică Uns (Christos), „Domn (Kyrios) şi Dumnezeu (Theos)”, așa cum mărturisește apostolul Ioan (20, 28).

De aici și eroarea unor filozofi precum Martin Heidegger, care-a citit istoria crestinişmului primar adoptând o grilă bipolară: avem proclamaţia apostolică (kerygma) a divinităţii lui Iisus şi experienţa nemijlocită a comunităţii primilor creştini (facticitatea, situată la nivelul preteoretic al conştiinţei individuale). Pentru Heidegger, creștinismul pornește de la respingerea integrală a filozofiei lumești prin celebrarea paulină a teologiei crucii. Momentul de îmblânzire a creștinismului, spune gânditorul din Todtnauberg, apare în contextul redactării dogmelor patristicii. Conceptele filozofiei generează o „antropologie greacă” şi o „metafizică cu iz neoplatonic”. Ceva vreme, am crezut în verdictul lui Heidegger, dar astăzi lecturile istorice mă fac să-l resping.

Heidegger a luat drept infailibilă interpretarea istoricistă oferită de Adolf von Harnack (1851–1930), undeva la finele veacului al XIX-lea. Istoricul berlinez vorbea despre antiteza dintre „moştenirea iudaică” (obsedată de vocea lui Dumnezeu) şi „moştenirea greacă” (obsedată de vederea Ființei lucrurilor).

Pavel se așează într-o poziție nemulțumitoare atât pentru iudeii tradiționaliști, cât și pentru elinii conservatori. Ce spune apostolul? Că moartea lui Hristos este nebunie pentru învățații Atenei, dar și semn al neputinței pentru cei care încă îl așteaptă pe Messiah. Raportarea la Cruce face posibilă o altă experiență a morții: aneantizarea pregătește glorificarea.

Unde greșește Heidegger? Acolo unde nu vede că trăirea nu doar coram Deo, ci chiar înăuntrul vieții treimice a Dumnezeirii a fost obiectivul comunităților monahale din deșertul egiptean: contemplarea slavei necreate și așezarea în fața Tronului Împăratului (despre care vorbesc psalmii lui David). Pentru călugării care mureau lumii și îmbrățișau Crucea lui Hristos, e aproape natural refuzul metafizicii neoplatonice a lui Arie. De ce? Pentru că ereziarhul din Alexandria făcea din Fiul lui Dumnezeu o creatură de tip angelic. Crezul de la Niceea, susținut cu aplomb de Antonie cel Mare și prietenii episcopului Atanasie, reprezintă o refutație, redactată într-un limbaj ontologizant, a subordinaționismului. Martin Heidegger a fost captiv unei scheme istoriografice care n-a înțeles miza scrierilor patristice din al patrulea veac.

Harnack n-a sesizat compatibilitatea între mistica cu nuanțe apocaliptice a Părinților deșertului și teologia trinitară a Capadocienilor. Frontul Ortodoxiei niceene s-a luptat pentru mărturisirea lui Hristos drept Fiu născut din veșnicie de Tatăl. Cel răstignit pe Cruce n-a fost străin de taina Dumnezeirii, păstrând deplina umanitate. Creștinii primelor veacuri au trăit cu maximă încordare lăuntrică așteptarea faimoasei parousia (venirea Domnului), chiar dacă limbajul prin care au ales să descrie taina Sfintei Treimi n-a ocolit vocabularul platonic.

Uneori, teologia este obligată să forjeze noțiuni inedite, precum epectaza ori perihoreza. Pentru Grigore de Nyssa sau Grigore de Nazianz, uzul categoriilor (natură, ființă, participație, individual, general) nu devine scop în sine, ci caută să lămurească conțintul revelației biblice. Ce să înțelegem din afirmația vetero-testamentară în care Dumnezeu declară: Eu sunt Cel ce sunt (Exod 3, 14)? Cum poate fi reconciliată narațiunea din Geneză despre facerea omului cu expresia nou-testamentară: părtași dumnezeieștii firi (II Petru 2, 4)?
La toate aceste întrebări, izvorâte dintr-o inefabilă experiență a sacrului, Părinții Bisericii au căutat să răspundă pe înțelesul elitei culturale a epocii lor. Dogmele Bisericii creștine sunt impregnate, în fiecare epocă, de conceptele filozofiei. Credința e inteligentă.