Românii emancipați de vraja despotismului oriental au reflectat asupra condițiilor de naștere ale unei civilizații politice bazată pe libertate. După ce-au întâlnit civilizația apuseană, zeci de oameni educați veniți din Țările Române au făcut analize, critici și comparații. Iată ce scria, pe la 1872, boierul pașoptist Ion Ghica:

„Când într-un popor găsim oameni onești, afectuoși, bine-voitori, îndatoritori, oameni care trăiesc în bună înțelegere între dânșii, care au simțul moral al binelui și al dreptului, oameni fără viciuri, învățați, muncitori, care trăiesc cu îndestulare din productul ostenelii lor, procurându-și toate trebuințele vieții materiale, mulțumirile spiritului și ale animei; când în mijlocul lor găsim securitate și garanție pentru avere, pentru onoare și pentru viață, respect pentru dreptul fiecăruia, zicem că acel popor este civilizat.

Când, din contra, găsim oameni cu care trebuie să fim necontenit atenți ca să nu devenim victima relei lor credințe, în mijlocul cărora trebuie să stăm armați în contra hoților, oameni care nu fac nicio distincțiune între omul muncitor și cel trândav, între omul onest și între hrăpitor; oameni cu prejudecăți, superstițiuni și netoleranți, care nu respectă convicțiunile și credințele altora, care în loc de a proteja, persecută, în loc de a iubi, urăsc, în loc de a voi binele unul altuia se pizmuiesc între dânșii, se persecută unii pe alții, zicem că acel popor nu este civilizat.”[1]

Ion Ghica a fost prietenul lui Vasile Alecsandri și ambasadorul României la Londra. Acești pașoptiști hrăniți cu nectarul prieteniei și-au dorit, pentru compatrioții lor, libertatea. Înaintea lor, au vorbit despre atracția Occidentului stolnicul Constantin Cantacuzino și domnitorul Dimitrie Cantemir, boierul Dinicu Golescu sau Nicolae Gane. Mai târziu, Radu Rosetti a completat tabloul cu revelațiile culturale înregistrate de aristocrația română de-a lungul secolului XIX.

Demonii sclaviei

Veacul XX s-a opus acestui ideal al unei civilizații politice bazată pe libertate. Nazismul și comunismul au degradat condiția umană într-un mod greu de imaginat pentru tinerii generației Facebook, Instagram ori Snapchat. Ca să vedem contrastul dintre tiranie și slobozenie, ar fi suficient să parcurgem câteva „amintiri din Epoca de Aur” pe care, în linii mari, le-ar fi putut scrie și supraviețuitorii experimentului comunist din Polonia, Cuba, Vietnam sau Coreea de Nord. O facem tot mai rar, însă orice supraviețuitor onest al experimentului marxist-leninist ar putea scoate la iveală dimensiunea gigantică a prostiei ideologice din acele vremuri cenușii.

Sub regimul Ceaușescu, conectarea la Occident a fost intermediată, printre bruiaje și mici turnătorii, de Radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Emisiunile unui N.C. Munteanu, Mircea Carp sau Monica Lovinescu mențineau vie dorința românilor de-a reveni în matca lumii libere. Lipit cu urechea de aparat, visam să ajung și eu cândva pe tărâmul occidental. Și acest lucru s-a întâmplat mai repede decât aș fi crezut vreodată.

Când, la vârsta de 18 ani, am trecut dincolo de Nădlac, m-am simțit un cetățean fragil al unei țări nesigure, forțat să-și găsească rostul într-o lume necunoscută. Am întâlnit străini ospitalieri, dar și gazde neîncrezătoare. Am dus cu mine stigmatul cetățeniei românești, maculată de peripeții și istorii care nu ne fac cinste.

Pentru cei dezrobiți de efectele politice ale Revoluției anti-ceaușiste, libera circulație era o veritabilă mană cerească. Pentru a primi viza de călătorie, aveam nevoie de o invitație cu numeroase garanții și asigurări din partea gazdelor. Ca să trecem dincolo de porțile Vienei, eram filtrați de personalul consular al diferitelor State occidentale.

Ajunși în Occident, am putut urmări mai bine mișcările de pendul ale unei conștiințe care alternează între nostalgia paradisului și misiunea supraviețuirii materiale. Milioane de tineri care și-au părăsit țara au plecat întrucât, acasă, erau hăituți urletul nevoilor imediate. Mulți români ai Diasporei s-au adaptat la presiunile sociale ale momentului, fără să uite spațiul senin al valorilor perene. Deși au cunoscut sărăcia monahală a Răsăritului, nu puțini au acceptat superioritatea și dinamismul civilizației politice occidentale. Poți contempla grădinile suspendate ale Babilonului, fără să uiți făgăduința Canaanului abrahamic. Poți munci până la epuizare, tânjind totodată după tihna sabatului veșnic.

Satul global și miracolul prosperității

Occidentul se găsește și-n Asia. Am studiat acest paradox gustând extraordinara priveliște a restaurantului din Hotelul Panorama, plasat strategic la sudul insulei Hong Kong. Alături de profesorul Hugo Tristram Engelhardt Jr, am studiat la un cocktail, preț de câteva ore, strălucitoarea metropolă a capitalismului asiatic. Vapoare intrau și ieșeau dintr-un port încărcat cu turiști. Pe fundalul unui cer întunecat, vedeai silueta suplă și strălucitoare, ca de pipetă, a unor clădiri bancare. La doi pași se afla celebrul hotel: The Peninsula. James Bond trecuse pe acolo, ca și Henry Kissinger. Aglomerația clădirilor de sticlă transmitea vibrația unei vitalități extraordinare. Și ce istorie formidabilă, plină de pragmatism și hărnicie, ascundea locul cu pricina!

Înainte de-a deveni colonie britanică, Hong Kong fusese doar o provincie murdară a feudalismului chinez. Pe acest petec de pământ locuiau oameni mult mai săraci decât locuitorii din Slobozia, Negrești-Oaș sau Caracal. Pe durata unei jumătăți de secol, spațiul penuriei s-a transformat într-o oază de prosperitate. Cum oare au putut ieși asiaticii din sărăcie chiar înaintea noastră, a celor prăduiți și retardați de colonialismul sovietic? Aceasta a fost întrebarea la care, într-un fel sau altul, am căutat un răspuns. De ce unii au reușit să iasă din sărăcie, iar noi nu?

Apusul dezbinat

Când te afli în chiar inima acestui flux uriaș de emoții, informații și ide, surprinzând fragilitatea lumii apusene prin fumul emanat de Turnurile Gemene în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, atunci îți pui câteva întrebări fundamentale. Care sunt pilonii nevăzuți ai Vestului? Cum au apărut aranjamentele constituționale, instituțiile politice, noțiunile juridice tari, bursele de valori ale marilor centre financiare, infrastructura logistică, nodurile feroviare, superioritatea militară a țărilor NATO, excelența atâtor laboratoare științifice sau centre universitare, mecanismele de reprezentare ale democrației locale, dar și ordinea spontană a pieței libere? Ce fel de mentalitate și atitudine generează, dincolo de reguli, succesul?

De ce, oare, acest triumf civilizațional n-a stopat declinul moral al Occidentului — dureros vizibil în „corectitudinea politică” a campusurilor universitare, în negarea conștientă a rădăcinilor iudeo-creștine, în marxismul retoric și nihilismul postmodern, în dezmățul sexual și relațiile poliamoroase consacrate de activismul progresist juridic, în ateismul militant al elitei culturale, în explozia industriei pornografice, în bolile consumerismului (mă gândesc la depresie, obezitate sau alte adicții ascunse), în complexul de inferioritate față de culturile extra-europene, dar și-n plictisul profund sau amnezia tenace a milioanelor de oameni distrați, zi și noapte, cu pâine și circ?

De ce, în cazul unei dezastru ecologic sau în situația crizei bancare, beneficiile globalizării se transformă, imediat, într-un blestem? Ce pot învăța occidentalii din curajul balticilor sau al polonezilor de-a înfrunta dictatura? Cum vom redescoperi cumințenia sau pudoarea Marei lui Slavici și tenacitatea țărănească a Vittorei Lipan? Când vor afla cetățenii educați ai lumii occidentale despre viața unor eroi care, de la Aleksander Soljenițîn și Elisabeta Rizea până la Nicolae Steinhardt, Richard Wurmbrand sau Leszek Kołakowski, au riscat totul pentru a-și păstra conștiința liberă și curată?

Quo vadis?

Prin reprezentanții elitei sale culturale, de la Dimitrie Cantemir până la Ion Ghica sau Iuliu Maniu, românii au declarat că aparțin unui spațiu de civilizație unde virtuțile Apusului și comorile Răsăritului pot coabita fertil (chiar dacă nu întotdeauna pașnic). Suntem, așadar, fii și fiice ale unui neam capabil să producă sinteze extraordinare bazate pe valori complementare. Timp de secole, solul conștiinței occidentale a fost irigat de aspirațiile morale ale Decalogului biblic, de severitatea legilor romane și profunzimea intelectuală a agorei ateniene.

Nici Occidentul lipsit de vigoarea est-europeană, nici România izolată de forța instituțiilor apusene, nu vor putea rezista asaltului barbariei. În focul unei crize, îți poți redescoperi rădăcinile. Un copac poate supraviețui dacă-i muți trunchiul sau dacă-i tunzi coroana. Fără rădăcini, el se usucă.

Trebuie să depășim atât fanteziile apocaliptice ale unor radicali care și-ar dori ca mâine un Armaghedon politic, dar și utopiile celor care, fredonîndu-l pe John Lennon, visează la o lume scutită de confruntări ideologice sau neliniști spirituale. Viitorul politic al Occidentului ne expune unor mari încleștări. Nu vor lipsi disputele metafizice, conflictele sociale sau chiar războaiele armate.

Întrebarea este una singură: se va prăbuși oare Vestul sub povara propriei sale măreții?

[1] Ion Ghica, Convorbiri economice, București, 1872, p. 67-68.

http://iconosquare.com/w/follow/mihailneamtu?widget_type=follow