Povestea banilor. Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței!
Revelațiile din #PanamaPapers și-au stins ecoul. E mai ușor acum să facem distincția etică între banul curat (făcut prin munca și transpirația lui Messi pe teren) și banul murdar (furat de Putin cu ajutorul unui mecanism pervers de extorcare a poporului rus).
Sunt și eu indignat de ipocrizia politicienilor care una spun (“egalitate!”) și alta fac (“dar nu pentru căței”). Totuși, n-aș băga în aceeași oală politicienii (care declară că urmăresc doar binele comun și bunăstarea națiunii) cu oamenii de afaceri (care mărturisesc că obiectivul lor principal este maximizarea profitului personal și independența financiară a propriei lor familii).
Aș observa că indignarea nu-i suficientă pentru a înțelege un fenomen. Haideți să ne gândim puțin la psihologia lumii financiare. Banul se simte mai confortabil în Panama decât la Paris. În Cayman Islands mai bine decât la Moscova. În Singapore mai confortabil decât la Bruxelles…
Vă miră asta? E știrea aceasta, cumva, vreo mare revelație? Banul ciulește urechile spre politicieni așa cum iepurele se teme de pușca vânătorului. Banul nu va sta acolo unde apare amenințarea populismului, a socialismului, a naționalizărilor și a confiscărilor (inclusiv prin măsuri fiscale).
Sigur, judecata morală ne arată că banii scot la iveală tot ceea ce este mai bun sau mai rău din noi. Pentru unii filantropi, precum Anthony Robbins, surplusul se duce către o cauză nobilă: hrănirea a peste patru milioane de oameni. Pentru alții, banul se risipește în plăceri de-o clipă, fapt care-l lasă pe orice magnat fără recunoștință și fără posteritate.
Una este sancțiunea morală a unor indivizi privați sau a unor organisme religioase, și alta este acțiunea Statului îndreptată cu violență împotriva averilor.
Profesorul Bogdan Glăvan – unul dintre cei mai mari apărători ai libertății economice – făcea următoarele observații.
“Regimul fiscal este un regim politic. TVA nu este un element de care trebuie să ținem cont inevitabil în viața noastră, precum de legea gravitației.
Taxele sunt opera omului, mai exact a omului politic. Ele azi sunt, mâine cresc, poimâine dispar – în funcție de cum bate vântul preferințelor politice.
Impozitele sunt rezultatul unui act de voință al statului, care impune ceva (un bir) membrilor societății. Ca regim politic, fiscalitatea – adică ciuntirea libertății economice – nu este cu nimic diferită de reducerea sau chiar eliminarea „drepturilor civile” în timpul lui Ceaușescu, care cenzura de pildă libera exprimare.
Le fel cum atunci nu erai liber să spui ce gândești, la fel astăzi nu ești stăpân pe roadele muncii tale – decât atât cât îți permite statul. Ce mi se pare interesant este lucrul următor: oamenii care au reușit să fugă din lagărul comunist au fost tratați de regim drept dezertori, dar societatea in general i-a apreciat; în schimb, cei care evadează din lagărul fiscal – și care sunt considerați aproape suboameni de către guvern – par să fie condamnați și de societatea civilă.
Ca regim politic, în istorie am văzut că fiscalitatea poate fi mai puțin sau mai mult împovărătoare, poate fi permisivă sau acut confiscatorie. La fel cum dreptul la liberă exprimare sau asociere poate fi mai mult sau mai puțin acceptat. Important este însă să realizăm că granițele actuale ale fiscalității nu sunt bătute în cuie (știu, sună ironic zilele astea!) până la sfârșitul veacului și că regimurile politice care își oprimă cetățenii – fie cenzurându-le opiniile, fie confiscându-le averea – sunt nesustenabile și nu promovează bunăstarea generală.
Un principiu demonstrat extrem de clar de istoria economică este acela că prosperitatea unei națiuni este direct proporțională cu libertatea, mai exact cu libertatea economică.”
