Viorel ANGHEL, Pagini Românești (Canada): Mihai, ai fost implicat în politica românească și ai fondat partidul Noua Republica. Nu știu dacă tu ești un simptom sau nu, dar există mitul acesta că e foarte greu să reușești ca intelectual în politica din România.

MN: Mai întâi, mulțumesc pentru invitația la dialog. Sunt onorat să revin în mijlocul comunității românești ai Diasporei nord-americane. La drept vorbind, eu n-am făcut politică ca intelectual, ci ca simplu cetățean (nu turmentat, ci doar neliniștit!).

Deși am o formație de cărturar, nu prea mă indentific cu această categorie, ambiguă, cea de „intelectual”. În modernitate, intelighenția a generat și orori, dar și lucruri bune. Nu există un merit intrinsec în faptul de-a fi om al cărții.

Intelectualii Revoluției franceze știm ce au legitimat — un regicid, distrugerea aristocrației și toate crimele perioadei iacobine (1789-1795). Trădarea intelectualilor în perioada fascistă a fost acuzată de Julien Benda iar revelațiile privind implicarea intelectualilor în politicile xenofobe și antisemite ale anilor 1930 tocmai au ieșit la iveală. Ele ne stânjenesc. Nu mai vorbesc despre prostituția scriitorilor care au slujit regimul comunist, de la Mihail Sadoveanu până la Adrian Păunescu sau Vadim Tudor…

Intelectualii pot fi buni la analiza unor texte, dar n-au rețete miraculoase în politică. Nu există un continuum între strălucirea exegetică a lui Heidegger care se apleaca asupra textelor lui Aristotel în anii 1920 și susținerea nerușinată oferită lui Hitler, imediat după 1933. E un salt ilogic, o disonanță cognitivă tulburătoare.

Prin urmare, nu mă simt confortabil cu ideea de intelectual atotștiutor care, vezi Doamne, așezat pe un podium al competenței morale, vine și spune poporului cum trebuie să procedeze. Demersul meu a fost unul pur cetățenesc.

Cum e clasa politică azi în România?

Avem azi un Parlament compus din inși total deconectați de la agenda reală a poporului român. Niciodată demnitarii Statului n-au fost mai străini de frământările, dramele și preocupările omului de rând. De aceea, cei de la Noua Republică au strigat: „să ne luăm țara înapoi”.

Am decis să fac politică pentru că eram indignat de modul în care, după 1989, o elită extractivă a confiscat averea țării și a plasat-o în conturile bancare ale unor hoți cu imunitate parlamentară.

Cei care au preluat frâiele după Revoluția anticomunistă (adică Iliescu & co) și-au crescut ucenicii (Năstase, Ponta, Șova, etc.) la școala furtului și a minciunii. Cu toții au umbra păcatului deasupra creștetului lor.

Obișnuiți cu privilegiile unei nomenclaturi impenitente, cu ruptura dintre popor și Marea Adunare Națională, membrii elitei profitoare s-au crezut adăpostiți. Ei bine, clasa politică s-a trezit zguduită de acțiunile DNA și de protestele de stradă A fost mai întâi „Roșia Montană”, apoi revoluția Diasporei în 2014 și, în sfârșit, tragedia de la „Colectiv” – urmată de o mișcare de stradă care a dat jos Guvernul.

„Să ne luăm țara înapoi” este, deci, un mesaj rostit nu ca intelectual, ci ca om al cetății. Îmi revendic libertatea ca simplu plătitor de taxe și impozite, nu ca autor de eseuri teologico-politice. De altfel, ți-aș reaminti că tot în calitate de cetățean Socrate a fost membru al armatei ateniene și a riscat, precum Cervantes câteva secole târziu, să-și piardă viața pe câmpul de luptă.

Mie îmi place subiectul acesta cu intelectualii, așa că insist asupra lui. La suspendarea președintelui Băsescu (ceea ce multă lume a numit o lovitură de stat) au fost câțiva intelectuali care s-au ridicat împotrivă și au atras atenția opiniei publice că lucrurile nu sunt corecte. Mă refer la Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi și alții.

Admit că portretul pe care l-am făcut intelectualilor moderni a fost unul sumbru și că am nedreptățit, astfel, contribuția unor cărturari est-europeni la căderea comunismului (de la Soljenițîn până la Havel). Slavă Domnului, au exisat voci ale intelighenției care au arătat în ce măsură succesorul PCR (știut drept FSN, PDSR sau PSD) a derapat România de la traiectoria democratică care ne-ar fi garantat libertatea de expresie, dreptul la proprietate, dreptatea în tribunale sau reprezentarea parlamentară a intereselor cetățenești. Spre cinstea lor, nenumărați intelectuali și-au asumat riscul de a fi denigrați, insultați, chiar agresați pe stradă de către publicul Antenei 3.

În același timp, aș vrea să nu uităm că România are o mulțime de universitari compromiși moral, adică oameni citiți sau chiar erudiți (mă gândesc la academicianul Răzvan Teodorescu sau doamna Zoe Petre) care și-au vândut sufletul pentru niște sinecuri — intelectuali și care au legitimat puciul USL din vara anului 2012 sau toate abuzurile parlamentare de mai târziu.

Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu au luat cuvântul ca oameni au cetății, operând astfel cu logica bunului simț. Îi felicit!

Ei au fost, în spațiul public, o minoritate. Pot minoritățile schimba, aduce progresul?

Istoric vorbind, unele minorități au adus binecuvântarea, altele calamitatea. Bolșevicii erau o minoritate în Rusia țaristă, ca și în România interbelică. Prin crimă și violență, au adus la putere comunismul.

Pe de altă parte, vom recunoaște în istoria Americii colaborarea dintre oamenii luminați care citeau Constituția lui Solon și oamenii simpli, care credeau în câteva principii fundamentale, cu imediată eficiență practică (taxe mici, respect pentru proprietate, libertatea cuvântului și libertatea comerțului). Oameni educați precum John Adams, avocatul crescut în buna tradiție a nobilimii engleze, au redactat documente vizionare, precum Constituția Statelor Unite. Un document de numai câteva pagini a garantat prosperitatea a sute de milioane de oameni, neîntrerupt, până astăzi.

În raport cu masa de mojici obosiți de tirania imperiilor, junii pașoptiști au reprezentat și ei o minoritate. Ideile lor au făcut istorie.

În raport cu masa tăcută a anilor 1970-1980, minoritatea reprezentată de Nicolae Steinhardt, Doina Cornea sau Monica Lovinescu a salvat, într-un fel, demnitatea poporului român. Cine a învins? Cei care au spus adevărul și au exercitat un leadership moral ca minoritate persecutată (în raport cu majoritatea supusă).

Deci nu un leadership intelectual, ci unul moral…

Da. În viață și în politică e importantă nu doar inteligența de ordin pur cognitiv, ci, mai ales, simțul moral

De exemplu, Elisabeta Rizea. Ea n-a avut doctorat la Sorbona.

Exact. Țăranca din Argeș care susținut rezistența anti-comunistă din versantul sudic al  Carpaților a demonstrat că are coloană vertebrală, spre deosebire de sorbornardul Jean-Paul Sartre. Elisabeta Rizea a fost un om liber iar Sartre un sclav al minciunii, al urii de clasă și al oportunismului, răsfățat și stimulat de tartorii comunismului sovietic.

Așadar nu intelectualitatea dă direcția unei țări, ci niște principii morale.

Evident că, dincolo de oamenii muritori, există cerul fix al valorilor eterne. Adevărații lideri spirituali ai unei țări așează viața comunitară a poporului pe o traiectorie luminoasă. Președintele George Washington, care era fermier și militar, iar nu un intelectual, a crezut mai presus de toate în libertate. Când s-a opus tiraniei Imperiului britanic, Washington era, în plus, un minoritar republican în raport cu regaliștii. Trufia monarhilor europeni îi făcea pe mulți să ignore semnificația experimentului american. După două sute cincizeci de ani, Europa cucerită de Hitler a fost eliberată de yanchei…

Remarcabilă ironie a istoriei, nu?

Absolut. Americanii s-au născut pentru că au refuzat statutul de colonie, așa cum israeliții lui Moise au repudiat sclavia impusă de Faraon.

Aș face aici o digresiune teologică. Față de toate popoarele care construiseră civilizații bazate pe forță sau pe bogăție (mă gândesc la egipteni sau babilonieni),  Dumnezeu a ales un popor modest, adică o turmă de păstori care, demografic cel puțin, nu puteau reprezenta o amenințare pentru nimeni. Biblia ne arată chipul uimitor în care Dumnezeu vorbește inimii lui Avraam, iar nu conștiinței împietrite a Faraonului. Cei care produc trezirea spirituală a poporului sunt niște lideri morali înzestrați cu o credință puternică în libertate. Viața lui Avraam, numit și „părintele neamurilor” , e definită de o altă categorie existențială: credința.

În lumea modernă, cu excepția unui Blaise Pascal la francezi, a unui C.S. Lewis la britanici sau a lui Ioan Alexandru la români, puțini intelectuali și-au asumat actul de credință.

Moșiți în ateismul lui Karl Marx sau în pesimismul existențial al lui Cioran, nenumărați oameni de litere au ratat actul de credință – singurul prin care te eliberezi de frică, de angoasă, de lașitate.

De aceea, cred, opera de renaștere morală sau spirituală a Occidentului o asumă lideri cu experiență spirituală, filantropică sau antreprenorială. Aceștia vor face schimbarea..

Există genul acesta de leadership în România?

Categoric. Am vești bune pentru pesimiști.

(Continuarea în Pagini Românești).