I.L. Caragiale, Inițiativa
– Stam rau, foarte rau, domnule!… Statul nu vrea sa se gandeasca!… Nu este nici o incurajare; ba, putem zice ca este chiar o persecutiune… si asta – sa-mi dai voie sa-ti declar – este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili sa mergem cu egoismul pan-acolo; este trist pentru tara; caci, in definitiv, noi plugarii suntem, ca sa zic asa, topor de oase; noi astia devastatii…
– Pe d-ta – zic eu – nu te-a devastat.
– Te rog, nu ma-ntrerupe; lasa-ma sa termin… Noi ducem greul tarii astia, care fara noi, ce sa zicem?… Parca n-ar mai merge, sa fluieri numa din buze si sa umpli doldora punga statului, din care pe urma sa vie si sa suga tata atatea lipitori declarate si clandestine, care traiesc pe spinarea noastra, care, vai de capul ei! numa sufletul nostru stie!… Nu, domnule! pana nu vine statul cu o lege nu mai merge!… Statul trebuie sa se gandeasca serios!
Acestea mi le debiteaza iritat amicul meu, nenea Stasache, unul dintre marii nostri agricultori.
Eu, care nu sunt in curent cu chestia agrara, ma marginesc a-i raspunde printr-o intrebare:
– Nene Stasache, nu s-ar putea sa lasam statul si sa-ncercam o imbunatatire prin – cum sa zic? – prin initiativa privata? Dar amicul meu se iriteaza mai rau:
– A! care va sa zica, si d-ta esti d-ei cu initiativa privata?… imi pare bine!… Mersi!
– Ma iarta, nene Stasache, zic; eu, sa-ti spun drept, nu cunosc chestia, si…
– Apoi, daca nu cunosti chestia – ma-ntrerupe el si mai iritat – de ce te pronunti?… ca toti dv. va pronuntati fara sa cunoasteti chestia… Nu, domnule!… Asta, nu noi, eu si cu d-ta; asta, statul trebuie!… intelegi?
– inteleg; decat eu ca publicist ce vrei sa-ti spun decat ca trebuie numaidecat sa deschidem o campanie energica pentru ca in sfarsit statul sa-nceapa odata sa se gandeasca…
– S-o deschideti, domnule! asta este datoria dv. de publicisti impartiali, daca sunteti adevarat la inaltimea misiunii dv. atat de frumoase; caci, sa nu uitati, v-a dat Dumnezeu o pana care este o arma; prin urmare, trebuie sa aveti un ideal pentru tara asta care aminteri se prapadeste… si, daca m-asculti pe mine, aici s-o bateti dv.: statul trebuie sa se gandeasca serios!
M-am despartit de Stasache jurandu-i ca niciodata n-am considerat pana mea altfel decat ca o arma, si promitandu-i ca indata voi deschide campania.
Pe cand ma gandeam cum s-atac chestiunea, iata ca ma-ntalnesc cu un eminent artist dramatic, un om plin de incredere-n sine, asa de plin ca alta nimic nu mai poate-ncapea.
– Teatrul nostru national si literatura noastra dramatica au ajuns intr-o stare proasta, domnule, foarte proasta… Statul nu vrea sa se gandeasca serios! Nu e nici o incurajare; ba, chiar putem zice ca este o persecutiune… si, permite-mi sa-ti spun, e trist, nu numai pentru noi – caci artistul nu poate niciodata merge pan-acolo cu egoismul – desi suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afara desconsiderati, cu toate ca se declama si se canta pe toate tonurile ca fara cultura o tara nu poate-nsemna nimica; si este foarte adevarat: numai cu cereale si cu zarzavaturi, si chiar cu petrol, nu se poate pune o tara fata cu cultura europeana, care merge cu pasi gigantici – ii mai trebuie sa-si manifesteze si mentalitatea; si mi se pare ca arta si literatura sunt cele mai inalte manifestatiuni ale mentalitatii unei natiuni; caci, in definitiv, nu se prezinta cineva in lume cu pantecele si cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gandirii sublime, care face din om regele creatiunii… si ce se face pentru arta si literatura nationale?… Nimic! E trist! Ne trebuiesc mai multe teatre… Statul ar trebui sa se gandeasca serios!…
Am ascultat cu toata atentia frumoasa tirada, si numai cand m-am convins sigur ca s-a terminat, am raspuns:
– in fine, daca trebuiesc, daca-n adevar trebuiesc mai multe teatre, asta se poate face prin initiativa privata…
– si dumneata esti de cei cu initiativa privata ? Bravo !… Nu umblati cu mofturi, domnule, cu initiativa privata!… Aici statul trebuie sa se gandeasca!
– Amice – zic eu – inteleg, decat ce vrei sa-ti spun ca publicist alta decat ca putem duce o campanie pentru ca statul sa se gandeasca-n sfarsit…
– S-o duceti, domnule! si mai ales d-ta ai aci o datorie de constiinta, in calitate de publicist si de vechi sufler, care-ntelegi durerea si porti o spada nobila, care este pana d-tale… si aici s-o bateti dv. mereu: statul trebuie sa se gandeasca.
M-am despartit de eminentul artist cu hotararea sa-ncep campania… Dar mai intai, trebuie sa stabilesc cu cine incep: cu nenea Stasache ori cu eminentul?… in adevar plugarul are intaietatea de timp; da, dar artistul, desi i-am promis dupa, are intaietatea de cauza: chestiunea artei si literaturii nationale reclama mai urgent o solutiune. Dar iata, tocmai cand incep, d. Caracudi, reporterul, care le afla toate cu cateva minute inainte de-ntamplare, vine, stiindu-ma cat ma interesez ca vechi sufler de arta, sa-mi comunice o veste, menita sa ma bucure: zilele astea se va depune in Camera un proiect de lege pentru reorganizarea teatrului national. Iata, in rezumat, economia acestui proiect:
in fiecare comuna urbana se va organiza cate o societate dramatica, in proportie se-ntelege cu numarul locuitorilor respectivi, si care va primi de la comuna si de la stat cate o subventie suficienta pentru bunul progres al artei si literaturii dramatice romane.
Societatea va fi condusa de un director numit de minister, si de un comitet compus din cinci membri, si adica din: primarul local in persoana sau prin delegatiune; un mare comerciant si un mare industrial (cetateni romani); un profesor cu titlu definitiv de la scoala de grad superior, tras la sorti, in prezenta societarilor, si cel mai in varsta preot ortodox din localitate; in orasele de resedinta judeteana, protopopul va trece de, drept in acest post onorific, indiferent de varsta.
Sunt incantat… Victorie!… Am scapat de o campanie!… Sa vedem acuma de plugari… Unde-i arma mea? Sa-ncepem!… Dar, iata amicul meu Mitica, foarte enervat:
– Monser, stam rau! foarte rau! e ceva deplorabil si ridicul in acelasi timp… si asta, sa-mi dai voie sa-ti spun, e trist nu numai pentru noi ca parinti, care orisicum e o durere, nu poti sa zici! ca sa-ti expui un copil in cea mai frageda varsta; caci in definitiv un parinte mai poate avea un copil; si nu din egoism o spun; dar e trist pentru tara intreaga sa te vezi la discretia capritiului unei doici! pentru ca, imagineaza-ti ca existenta unui copil – Sisilica, fetita noastra, de exemplu – este, din cauza ei periclitata; caci doctorul pretinde ca noi n-am pazit-o indeajuns, si laptele este stricat, ceea ce nu mai poate conveni pentru nutritiune, neavand inca formate sucurile gastrice; si fireste suntem desperati, incat nu mai avem alt refugiu decat la biberon, fiind d-abia la sase luni!… si ea, mizerabila! n-a mai avut rabdare! sa fi avut macar inca patru luni: puteam s-o-ntarcam intelegi?
– Cum sa nu-nteleg, daca sunt patit? Copil… doica… stiu! stiu ce lucru belaliu!
– si statul – urmeaza, din ce in ce mai enervat, bietul parinte – sta cu mainile-ncrucisate, si nu vrea sa se gandeasca serios, cand este vorba de o chestiune care intereseaza tara intreaga, secerand atatia copii, chemati sa dea tributul lor de singe… Este o chestie mare, domnule, chestia alaptarii!… sa nu glumim!
– Draga Mitica – zic – inteleg prea bine enervarea ta; dar eu crez ca-n privinta asta, ar trebui si initiativa privata…
– A! care va sa zica si d-ta, ca si doica noastra, esti d-ei cu initiativa privata! Bravo!… Nu, domnule! destul cu initiativa privata, care i-am vazut cat de triste consecinte! Nu! Statul este dator sa se gandeasca, in sfarsit, sa ia initiativa; caci e pacat! suntem parinti!…
– Atunci, sa ducem o campanie prin presa…
– S-o duceti, domnule! asta e datoria sacra pentru dv. publicistii, daca sunteti adevarati publicisti, nu moftangii!…
– A! Mitica !
– Nu! striga el in culmea enervarii; trebuie statul!… Auzi! doica fara lapte!… Auzi! doica sa… Bravo!… si statul, indiferent… si laptele… laptele ei!…
si pleaca necajitul parinte, sa caute biberon, probabil.
Ia, sa vedem: cu teatrul am ispravit; mai am doua campanii; cu care sa-ncep?
Fireste ca agricultura ar trebui sa ne intereseze in primul rand, ca fiind o tara eminamente agricola; dar tocmai pentru asta, ma-ntreb: ce poate face o tara agricola fara brate? Atunci, natural ca trebuie sa ne gandim mai intai la chestia poporatiunii; prin urmare, las deocamdata pe nenea Stasache si-ncep cu chestia doicii; curaj!
“O chestiune vitala pentru tara noastra… Chestiunea alaptarii… Ce facem cu cetatenii, cu soldatii de mane?… Pana cand din partea statului aceasta indiferenta condamnabila, aceasta criminala incurie?… Pana cand copilul roman… laptele… etc. …”
Universul, 27 martie 1909
