Întemeierea Moralei

Se vorbeşte mult – în urma revoluţiei – şi pe bună dreptate, despre marea nevoie de primenire morală, de aflarea şi repunerea în drepturi a valorilor morale, vitregite şi ele în trecut, ca toate valorile.

Pe de altă parte s-a spus însă că, de fapt, chiar valorile morale au stat la temelia jertfei aduse de atâtea mii de suflete. Într-adevăr, aproape că nu  s-au scandat pentru „pâine” şi „căldură”, necesităţi biologice dispreţuite de cei ce ni le datorau, pe cât s-a scandat pentru „dreptate”, „demnitate”, „libertate”.

Dar cred că nu toţi îşi dau seama când cheamă la renaştere morală, atât de vitală şi ea, că aceasta implică, de fapt, o reîntemeiere a omului, a adevăratului său rost.

Da, au reuşit să ne corupă şi conştiinţele, să ne distorsioneze sufletul până la mutilare, să ne asmută ca pe nişte fiare pe unii împotriva altora. Fiecare nu urmărea decât să acumuleze cât mai mult, cât mai bun, pentru ai lui, un fel de competiţie penibilă a egoismului, în care floarea albă a purităţii morale se sufoca.b_bonifacio-fortress

Cel mai grav devenise acel pasiv şi indiferent până la nesimţire de ce? care constituia aproape fără deosebire unicul „răspuns” când cineva era solicitat spre Bine, spre binele altcuiva, al aproapelui. Majoritatea simt nevoia să se purifice, să răscumpere în vreun fel măcar tăcerea şi ochii închişi pentru a nu vedea (cu rară şi minunată excepţie a disidenţilor) ca şi urechile astupate pentru a nu auzi.

„De ce tocmai eu să mă sacrific?” „De ce să risc inutil?” „De ce nu începe X, el are mai mare nevoie…”

Vechiul clan a reuşit să demoleze nu numai biserici de piatră, ce se pot eventual restaura. Dar a violat şi demolat templul nostru interior – credinţa, viaţa sufletului, fără de care totul, chiar şi „binele” pare un non-sens. Pentru că morala nu e un scop în sine, singură ea poate duce cel mult la puritanism sau manifestări sectar-fanatice, pur formale.

Marele filozof existenţialist Kierkegaard vedea omul ca pe o devenire în trei etape: omul estetic, omul etic şi, mai presus de ceilalţi, omul religios. Astfel, şi Frumosul şi Binele slujesc un ideal superior, care, dă sens şi orientare vieţii, dând rost omului: omul, fiinţă  „teandrică”, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru ce, şi în numele a ce să-l chemi pe om la Bine, dacă acel Bine nu e chiar făgăduinţa finală a vieţii sale: Hristos cel înviat, „începătură celor adormiţi”, Hristos – Calea Adevărului şi Viaţa. Iată de unde putem nădăjdui o autentică reîntemeiere a omului nostru lăuntric: „homo cordis absconditus”.

Căci fără această reintrare în adâncul cel mai de taină al cămării sale lăuntrice şi fără restaurarea acesteia cu ajutorul Celui care, discret, aşteaptă să-i deschidem uşa, totul rămâne aşa cum se spune în politica melioristă de astăzi: simplă  „cosmetică”, ajustări exterioare, mai primejdioase chiar decât răul pur şi simplu; mai primejdioase pentru că mai perfide, făcând loc imposturii şi fariseismului, relele cele mai osândite de Hristos.

Ele întunecă nu numai asemănarea, dar şi chipul pecetluit de Dumnezeu în om, şi cu atât mai periculoase, cu cât nu-şi dau seama de marele lor neant şi, întocmai cum nebunii se simt cei mai normali oameni, şi aceştia – crezându-se buni, nu se pot îndrepta. Astfel, morala goală de sens devine simplă suficienţă – aproape un viciu, în vreme ce credinţa sinceră poate deschide porţile raiului.

Cei care au murit pentru demnitate, pentru dreptate, pentru libertate fuseseră – culmea ironiei – generaţia cea mai intoxicată cu rău, cu ticăloşie, cu minciună, şi majoritatea lor lipsiţi de un model spiritual şi chiar de unul moral (nici chiar un fel de guru care să-i înveţe unde e sămânţa vieţii). Ei singuri au descoperit – prin ce miracol transfigurator – viaţa lor nobilă şi de neam împărătesc şi dumnezeiesc (chip şi asemănare a lui Dumnezeu) care le-a dat puterea să se ridice din mizerie şi să ne tragă şi pe noi la adevărata verticalitate umană.

Oare poţi lupta pentru demnitate dacă nu simţi în tine această vină princiară? Sau pe ce temei stabileşti dreptatea, dacă nu ai luciditatea şi criteriul suprem, ca să vezi ce e strâmb? Logica singură nu ajunge – cum îi spunea avocatului judecătorul, în procesul de la Nürnberg: „nu tot ce e logic e şi drept”.

Și cum poţi cere şi folosi libertatea exterioară, dacă n-ai găsit-o mai întâi pe cea lăuntrică?

„Cunoaşteţi Adevărul şi el vă va face slobozi”. Nevoia de echilibru, de armonie într-o lume hâdă, urâţită de prea multe josnicii şi compromisuri, i-a îndemnat pe frumoşii noştri martiri la jertfă, dovedind că nu merită să trăieşti decât pentru ceva pentru care merită să şi mori.

Să nu uităm pilda lor, nici chemarea, implicită, de a ne căuta adevăratul chip divin, dumnezeiesc, dând obolul jertfei noastre cea de toate zilele întru păstrarea asemănării cu Dumnezeu.

Pentru că, în cele din urmă, şi mai ales în urma ultimilor evenimente ne-am dat seama de cât abecedar moral mai au nevoie oamenii, şi nu poate exista morală fără un temei mai înalt, fără credinţă şi fără dragoste. Fără dragoste, morala rămâne o grămadă vagă de percepte, arzând orcând ca un biet morman de vreascuri uscate.

(18 mai 1990, Viitorul, nr. 2)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s