Zilele trecute, un prieten mi-a oferit următorul comentariu social:

“Dan Puric cumpără mintea prostului. E un om talentat care a decis, prin demagogie scumpă, să îmbete cu slavă deșartă oamenii dezamăgiți ai ultimelor decenii. Sute de mii de cărți despre excepționalismul românesc și surâsul dacic l-au făcut bogat pe dl Puric, fără ca cei care l-au citit vreodată să fi ieșit din sărăcie”. 

Înclin să-i dau dreptate amicului. Știm din statistici că majoritatea compatrioților noștri sunt printre cei mai pauperi cetățeni ai Europei.

Când un autor predică universalitatea geniul românesc, el trebuie să explice de ce noi, atât de grozavi fiind, suntem, după Albania, Serbia și Bulgaria, cea mai săracă națiune din fostul bloc comunist. 

Dacă banii sunt murdari și mizeria valahă nu reprezintă o problemă, spectacolele și cărțile dlui Puric ar trebui să fie oferite gratis publicului autohton. Dar asta nu se întâmplă. De ce? Pentru că demagogia domnului Puric e nu doar fermecătoare înșelare de sine, ci și un business profitabil, perfect avantajos.

Țin să observ faptul că n-am remarcat nicio “răutate” sau “invidie profesională” în observația foarte detașată a prietenului meu, ci poate chiar o notă de apreciere la adresa instinctului antreprenorial al domnului Puric. Omul face un gheșeft din pantomimă și citate. E omniprezent, se agită, lansează volume, dă interviuri, pe scurt: muncește din greu.

Nu profitul e problema, ci produsul mincinos scos la vânzare.

Spre deosebire de un latinist specializat în epigrafie, actorul Dan Puric câștigă bani frumoși predicând “gloria neamului” românesc unor oameni obosiți de ticăloșiile tranziției și care primesc o pensie între 200-300 euro lunar… (Și când te gândești că “proștii ăia de americani” câștigă, la finalul vieții, de zece-douăzeci de ori mai mult!)

Dan Puric nu vorbește ca un om copleșit de răspunderi instituționale. El surâde Rusiei lui Putin chiar dacă Moldova lui Ștefan e capturată de un oligarh ca Plahotniuc. Dan Puric denunță globalismul pentru că marfa sa n-are valoare la export.

A fi responsabil înseamnă să plătești pentru ceea ce spui. Dan Puric deplânge apartenența României la NATO pentru că n-a trebuit niciodată să facă bugetul falnicei noastre armate. Domnia sa n-a văzut ce-ar însemna să ne apărăm singuri granițele, pe clasicul front de est. Fiind lipsit de asemenea obligații pragmatice, discursul despre România veșnică se transformă ușor din predică în delir.

Patriotismul domnului Puric pare ușor selectiv, funcționând după un model idiosincratic:

în fața vecinilor care te-au violat, vârtutea se înmoaie; în fața aliaților care te-au ajutat, obrăznicia se umflă.

Pentru cei care au uitat, violul rusesc se numește Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța; la celălalt pol, ajutorul american a însemnat eliberarea unor foști deținuți politici la intervenția lui Nixon, găzduirea unor dizidenți și refugiați anticomuniști, emisiunile postului Radio Europa Liberă, cooptarea în Alianța Nord-Atlantică și, mai recent, scutul anti-rachetă.

În acest context, cui credeți că i-a propus ortodoxul Puric să facă o ditamai „antantă creștină”? Faimosului Alexander Dughin, fost membru al Partidului Național Bolșevic din Rusia și consilier informal al președintelui Vladimir Putin. Anti-american visceral, ipochimenul îndrăgostit de Himmler și Stalin, deopotrivă, declara pentru o gazetă poloneză următoarele:

„Dacă ești împotriva Noii Ordini Mondiale, ia un cuţit şi pune-ți o mască, ieși seara din casă şi omoară măcar un yancheu! (s.n)” Cum îl caracterizează Dan Puric pe acest ideolog smintit al euro-asiatismului? Un ins „deștept [care] își iubea țara în mod absolut. […] Un sociolog care (sic) nu avem în țară așa ceva.”

Nu înțeleg de ce iubirea absolută a unui așa-zis creștin pentru Rusia se traduce prin uciderea ritualică de yanchei? Poate pentru că și legionarii vedeau necesară uciderea de evrei ca expresie a iubirii de aproapele… Voi lăsa deoparte complicațiile clinice ale derapajului psihic etalat de Alexander Dughin & co.

Întrucât Mihai Eminescu rămâne un reper obligatoriu pentru cititorii lui Dan Puric, îmi permit să evoc aici modul apăsat în care, neconsolat de pierderea Basarabiei, tânărul redactor de la „Timpul” comenta, la nici treizeci de ani, imperialismul muscalilor:

„de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere.”

Și tot Eminescu făcea la 1878 o observație istorică perfect actuală:

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei… ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.”

Nu știm cum ar fi prezentat Eminescu furtul Tezaurului sau imensa tragedie a bolșevizării. După instalarea Armatei a XIV-a pe malul Nistrului, după asasinatele în lanț produse la adresa adversarilor lui Putin, după boicotarea vinurilor moldovenești la Moscova, după moartea președintelui Kaczynsky la Smolensk, după intimidarea Georgiei, după anexarea Crimeei și după sistematica subminare a proiectului unionist la Chișinău, Dan Puric comentează atitudinea agresivă a Kremlinului cu ochii umeziți:

„Încearcă rușii să-și revină, foarte bine, bravo lor!”

Să-și revină după ce, domnule Puric?

După aproape un veac de colonialism panslavist, întemnițări și batjocuri, cu insule de Holodomor și arhipelaguri Gulag presărate între Riga și Bălți, între Harkov și Ungheni, între Cernăuți și Talllinn…

O tempora, o mores!

Personal, cred că între auto-flagelarea doctă a unui Lucian Boia și exaltarea naționalistă a lui Dan Puric trebuie găsită a treia cale.

Când avem la îndemână filonul patriotismului luminat (de la Ion Ghica sau Titu Maiorescu trecând prin ograda lui Petre Carp ori Iancu Flondor și până la Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu), de ce trebuie să acceptăm sinteza ortodoxist-legionaroidă care dă credinței o utilitate eminamente politică?

Când milioane de români au descoperit virtuțile pieței libere și avantajele unui sistem politic bazat pe drepturi individuale, proprietate privată și democrație reprezentativă, de ce să girăm nostalgia teocratic-codrenistă? Iar dacă recunoaștem virtutea credinței, de ce nu aprofundăm deschiderea creștinismului paulin către toate zările Mediteranei?

Credința în Iisus este un dar oferit lumii întregi prin Noul Israel, nu doar românilor din Carpați. Desigur, identitatea națională se naște din confluența mai multor tradiții locale care conferă vieții personale și experienței familiale o frumusețe de pastel.

Patriotismul e bun, dar pentru a fi credibil el vine cu o istorie. Dragostea de popor se putea manifesta și înainte de 1989, când erau atâtea oportunități să spui Europei putrede că bolșevicii lui Stalin și Ana Pauker ne-au omorât elita la Sighet, Gherla sau Aiud. A făcut-o Dan Puric? Nu știm nimic despre vitejia acestui profet în acele vremuri. Ba, dimpotrivă…

Scriitoarea Monica Lovinescu, în schimb, a fost bătută măr pe o stradă din Paris pentru dizidența la adresa regimului Ceaușescu. Monica Lovinescu n-a schimbat cu nimic direcția sau tonul discursului său, înainte și după 1989.

Iată de ce taman reciclarea unui naționalism de tip Cenaclul Flacăra, împănat cu referințe martirologice, are pentru noi un damf suspect. Și Ceaușescu ne vorbea de Occidentul putred când românii făceau coadă pentru o franzelă. Și Ceaușescu îl iubea pe Decebal și-l venera pe Burebista, fără să audă strigătul unui popor îngenuncheat.

Prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul. Cu ce se mândrește prostul? Cu isprăvile care nu-i aparțin. Dar Puric își dezleagă publicul să se fălească cu ceea ce nu are. Aici e rătăcirea…

Dan Puric face din România o amintire, nu și un proiect. Și e păcat.

Aș prefera ca tinerii să fie îndrumați de un actor ca Dan Puric pe calea libertății, nu a văicărelii și a narcisismului minor. Așa, doar, se obține demnitatea.

Cine formează o națiune demnă? Adunarea oamenilor liberi să trăiască, să aleagă, să vorbească, să călătorească, să-și educe copiii și să-și exprime crezul personal. Care e opusul libertății? Frica.

Ar fi extraordinar ca tinerii să nu se mai teamă de un viitor petrecut în România. Pentru a fi convinși să rămână, nu-i suficient să-i îmbătăm iluziile gargarei naționaliste.

Tinerii nu vor să fie încolonați, ci să trăiască într-o comunitate  decentă, bazată pe respect și integritate.

Dacă îți iubești semenii, atunci nu cauți doar extazul sălii înfierbântate, ci predai ca un dascăl bun sau maestru înțelept acele abilități practice cu care oamenii pot ieși din ispita exodului, capcana fricii sau trista dependență de subvenții și ajutoare sociale…

Patriotismul începe cu înfruntarea  mentalității de sclav care îți spune că mereu alții sunt responsabili pentru ceea ce ți se întâmplă. Patriotismul pragmatic presupune dezlegarea de blestemul sărăciei materiale și bezna ignoranței duhovnicești. Patriotismul este, în fond, o instanță nobilă a iubirii.

Restul e doar propagandă, calcul și demagogie.