Revelion multicultural

#leftist #pc #campus #jobs #travel #michigan 

În seara de 31 decembrie 2008 spre dimineața de 1 ianuarie 2009 am trăit o experiență de neuitat.

M-am trezit invitat de un cuplu studenţesc din Ann Arbor (SUA) pentru o gustare frugală, înainte ca gongul să bată. O discuţie informală purtată undeva în vecinătatea campusului părea o ofertă promiţătoare.

Alături de gazde, la masă erau invitate Alima, o arabistă irakiană atrasă de teme recente în antropologia migraţiei; Rachel, o tânără americană, interesată de impactul lui Puşkin asupra literaturii ebraice contemporane; în sfârşit, Sonia, o doamnă din Suedia cu preocupări în zona poeziei americane.[1]

Prezenţe agreabile, fine şi educate, afiliate într-un fel sau altul la anumite programe culturale ale universităţii. Nu era un mister pentru mine faptul că ştiinţele umane se predau la University of Michigan dintr-o perspectivă progresistă. Între paradigma Marx şi modelul Eliade de studiere a religiei, bunăoară, autorul „Capitalului” se bucură și astăzi de prestigiu și respect intelectual.[2]

Conversaţia s-a închegat binișor pentru primele treizeci de minute, ajungând să discutăm între altele, dar nu fără un surâs condescendent, semnificaţia circumciziei în iudaism, „semnul legământului”, legătura cu noţiunea de identitate etnică şi cu sexualitatea masculină („sămânţa bărbătească”). Coincidenţa face, le-am spus gazdelor, ca la 1 ianuarie calendarul Bisericii răsăritene să celebreze „Numele lui Iisus”, la opt zile după Naşterea Domnului şi deci tăierea împrejur… Chiar şi din perspectivă seculară, mi s-a părut un exemplu puternic de transfer semantic: dinspre fixaţia anatomică sărbătoarea se mută către esenţa doxologiei, unde repetiţia sfântului Nume capătă un rol decisiv.

Revenind însă la subiectul sexualitate, Rachel deschide primul subiect controversat. Dezgustată de bigotismul familiei sale iudaic-ortodoxe, tânăra studentă PhD decide să atace, fără prea multe precauţii bibliografice, intoleranţa „mult mai gravă” a creştinismului (în raport cu iudaismul şi islamul) faţă de homosexualitate. O privesc și intuiesc o implicare non-academică în subiect. Rachel îmi spune că deși exegeza talmudică a Torei şi jurisprudenţa aplicată de rabinii contemporani este drastică (recomând flagelarea pentru păcatul sodomiei) iar sharia islamică condamnă otova practica homosexualității (după cum ne arată pedepsele publice din Arabia Saudită), totuşi, creştinismul e mai vinovat decât celelalte monoteisme: Paul din Tarsus a abolit legea şi, în acest fel, n-a pus o limită superioară pentru judecata păcatului.

Ascult stupefiat, înţeleg subtextul personal al acestei angoase şi caut, oarecum inofensiv, să fac trimitere la câteva cărţi neutre dar esenţiale pe acest subiect: Peter Brown, cu faimoasa carte The Body and Society (1988), spune altceva. Referinţele erudite sugerează însă un elitism emfatic. Dă prost să indici complexităţi interminable. Caut să mă refer pasajul nou-testamentar despre iertarea acordată de Iisus femeii păcătoase? E probabil apocrifă. Încerc să spun ceva despre monumentele de blândeţe terapeutică şi inteligenţă pastorală din Pateric? Apophthegmata patrum nu ţine. Compasiunea lui Avva Sisoe e doar un biet exemplu marginal.

De ce? Pentru că, în fond, creştinismul este violent nu doar cu minorităţile, ci cu toate popoarele umanităţii.

Ceea ce oamenii lui Lenin, Stalin sau Ana Pauker şi propagandiştii PCR din anii 1950 n-au reuşit să demonstreze cu „Biblia veselă” în faţa burgheziei şi a ţărănimii, li se livrează ca dogmă studenţilor dintr-o Universitate foarte bine finanțată din America de Nord: cursul-scurt din care rezultă o singură concluzie (citez literal, cu martori): „Christianity is the most murderous religion on earth.”

Când Rachel își enunţă această convingere, aproape nimeni la masă nu schiţează umbra unei stupori de tip intelectual (dacă nu jena, la nivel personal).

În fond, credeam eu, postmodernismul promitea că veacul esenţialismelor a trecut şi că generalizările totalizante sau meta-naraţiunile gălăgioase sunt suspectate de violenţă. Ei bine, predica specialistei în Puşkin impunea „un fapt indisputabil” ca o revelaţie.

Fraza a fost repetată ca o mantră pe tot parcursul serii: „Creştinismul a fost şi este cea mai criminală religie de pe pământ.” Se prespunea, la acest stadiu al conversaţiei, că trebuia doar să zâmbesc şi să-mi beau vinul mai departe. „An undisputed fact”! Mai precis, „an obvious historical truth” sprijinit de un „large scholarly consensus.”

În plus, politeismele sunt înclinate, prin sincretism şi absenţa sintezelor doctrinare, către mai multă toleranţă. Dacă eram un african zulu, cu oricâte prejudecăţi faţă de medicina hipocratică, aş fi fost tratat probabil regeşte. (Îmi trece pentru o clipă prin minte gândul că la Piteşti sau Aiud, cerberii reeducării ar fi fost bucuroşi să audă jumătate din acest mărturisiri făcute astăzi, sub presiunea modei, de fericiţii cetăţeni ai lumii libere.)

Suntem aşadar în toiul discuţiei. Încerc în zadar să sugerez că, astfel formulată, toată discuţia e lipsită de sens. Wittgenstein ne-ar fi interzis să punem întrebarea: „care religie de pe pământ e cea mai criminală”? Lipseşte referentul. Violenţa e greu cuantificabilă. Factual, ne lipsesc toate datele exacte despre crimele ascunse. Doar Dumnezeu are statistica tuturor cadavrelor ascunse în măruntaiele pământului. Admit, fireşte, toate aberaţiile istorice – de la războaiele fratricide între greci şi latini până la laşităţile ierarhiei ecleziastice din timpul pogroamelor anti-semite din Rusia. Dar, mă grăbesc să adaug, trebuie să distingem între trădătorii unei cauze şi martirii acesteia. Maria Skobţova (1891–1945) sau Edith Stein (1891-1942) s-au sacrificat pentru a salva câteva suflete din infernul nazist, murind libere de orice frică la Ravensbrück sau Auschwitz. Sf. Siluan Atonitul (1866-1938) plângea pentru fiecare frunză zdrobită, trăind o apocalipsă interioară din pricina războiului al doilea mondial.

Una este hagiografia creştină, alta manipularea politică a Evangheliei.

Inchiziţia a fost, până la urmă, denunţată tot de creştini (cel mai cunoscut fiind Dostoievski). Galilei a fost reabilitat de savanţii catolici. Auto-critica este apoi o componentă esenţială a practicii spirituale creştine. În sfârşit, omuciderea rămâne un păcat strigător la cer condamnat fără echivoc de canoane.

În plus, aş vrea să spun dar n-am cui, putem inversa întrebarea. Care istoric ne documentează câte suflete a salvat creştinismul? Câţi tâlhari, oameni desfrânaţi, alcoolici, delincvenţi, regi ai superbiei sau intelectuali aroganţi au fost transformaţi, îmblânziţi, umanizaţi şi poate chiar îndumnezeiţi de Vestea cea Bună? Cum au apărut în lume oameni excepţionali precum Ignatie Teoforul (†107), Melania cea Tânără (383–439), Benedict al Nursiei (480–547) sau Francisc de Assisi (1182–1286)? În ce contabilitate intră leprozeriile, aşezămintele pentru bătrâni, banul văduvei, ajutorul acordat tinerilor studioşi secole la rândul? De ce uităm atât de repede istoria artei, liturghia frumuseţii (icoanele, arhitectură, muzica sau pictura), miracolul carităţii, Universităţile deschise generos către medicină, drept sau metafizică?

Toate aceste argumente sunt părtinitoare – „biased”. De la Christopher Dawson (1889 – 1970) până la Hans Urs von Balthasar (1905-1988), le utilizează numai creştinii. Vorbesc aşadar tendenţios. Pălăvrăgesc apoi prea mult, ca să parez trei-patru atacuri consecutive. N-am probitate, căci sunt implicat. Aşa se face că, venind să întărească argumentele tinerei Rachel, arabista Alima se întreabă: „şi totuşi, de ce creştinii au făcut cel mai mult rău în istorie?” Răspunsul meu: „nu sunt de acord; dar şi dacă ar fi adevărat, oare nu e pentru că exigenţele Evangheliei (întoarce obrazul, iubeşte-ţi duşmanul) frizează imposibilul”? Da, mi se spune, însă câtă ipocrizie. „Nu e mai onest să ucizi (precum comuniştii) fără să pretinzi că eşti inocent”?

În sfârşit, suedeza Sonia pare să ezite între două direcţii: are un tată pastor protestant, dintr-o ramură istorică a creştinismului anti-catolic (luteranismul); pe de altă parte, ştie că papalitatea însăşi a denunţat în ultimele decenii erorile istorice ale creştinismului occidental. Până la urmă, balanţa înclină spre o scurtă auto-flagelare verbală.

Creştinismul a fost „a pretty nasty business.” Sigur, textele fondatoare au aparenţa unei intenţii benigne. Dar, retrospectiv, nu poţi să nu te întrebi: au greşit oare romanii răstignind pe cruce acel israelitean din Nazaret cu pretenţii morale nemăsurate? Cum să le ceri oamenilor desăvârşirea când ştii foarte bine că asta va produce o reţetă perfectă pentru ipocrizie? Până la urmă, islamicii radicali sunt mult mai cinstiţi: vorbesc despre sabie şi o folosesc pe faţă, la lumina zilei. Creştinii, în schimb, merită aprioric dezavuaţi pentru imoralitate şi inconsistenţă.

Nu contează libertatea de gândire şi creativitatea intelectuală reclamată de separaţia domeniilor între Cezar şi Dumnezeu (domeniul teologiei politice); nu importă ce a spus Sf. Augustin (354-430) despre războiul just, „nu se pune” nici teoria lui Toma d’Aquino (1225-1274) despre limitele guvernării – toate sunt excursuri preţioase pentru care, într-o noapte de Revelion cel puţin, nu există răgazul cuvenit. Adevărul global trebuie să triumfe şi, mai presus de orice, inocularea cu sentimentul vinei. A fi creştin e o eroare apriorică – iată sentimentul indus, subtil dar sistematic, ad nauseam. În fond, reprezentam şi eu la masă cele trei mari calamităţi ale planetei: rasa albă, creştinismul ucigaş şi europenitatea colonială…

La capătul acestui răzbel de vreo două ceasuri m-am simţit, evident, dezarmat. Ce mod profetic de-a începe anul 2009! Ar fi trebuit să ştiu că, venind la taifas, urma să fiu desemnat ca pierzător. Dacă eşti cuminte şi răbdător, afli nenorocirile aduse de toţi înaintaşii tăi; dacă spargi cheful, afli că tu în persoană eşti un exemplu patetic de intoleranţă. Faptul că m-am simţit ofensat uman şi intelectual (ca simplu practicant, reprezentant al pravoslavnicilor răsăriteni, dar şi ca cercetător al istoriei creştinismului „by and large”) a trecut, evident, drept o exagerare. Mai mult, neputând sta până la capătul discuţiei, ridicându-mă politicos dar ferm spre uşă, am dovedit intoleranţa „tradiţional creştină.”

Probabil că există un preambul la idiotizarea lui Rachel: televiziunea, conversațiile din discoteci sau mai știu eu ce mediu de socializare. Mai sus am relatat într-un mod delicat o experiență reală. Ca unul care n-a uitat că Universitățile europene au pornit la drum având cupola Teologiei deasupra, m-am îngrozit să descopăr efectele intelectuale ale morții lui Dumnezeu într-o societate care își dispretuiește Părinții fondatori (Pilgrim Fathers). Dacă Rachel ar fi citit cinci pagini din Ioan Damaschinul sau Toma d’Aquino ar fi priceput că ea, deși poartă titlul de „PhD candidate” la 36 ani, este de fapt la grădiniță…

Noua etică postmodernă ne spune că  ești cu adevărat bun doar dacă ai opinii mainstream. S-ar cuveni să încasezi setul de insulte într-un mod vesel, tonic, între un banc, o ţigară şi alte două pahare de șpriț. 

Nu poţi însă ironiza şamanismul sau animismul tribal din Kazahstan sau Tanzania; nu poţi critica prozelitismul homosexual, excesul de retorică feministă sau erorile din „affirmative action”; nu poţi chestiona pacifismul pro-sovietic din timpul războiului rece (aduci prea tare a McCarthy); dacă produci o vagă generalitate de ordin teoretic cu privire la Islam păcătuieşti prin „orientalism” (iar ucenicii lui Edward Said te trec pe lista neagră – iertat să-mi fie rasismul lexical). Poţi înjura creştinismul, poţi dispreţui orice imperiu european (de la Bizanţ şi Carolingieni până la Romanovi), merită să deconstruieşti orice secol traversat de ucenicii lui Iisus – vei căpăta atunci o enormă popularitate.

Aşa se năruie dialogul alterităţilor într-o Universitate seculară unde anumite teme au devenit tabu iar altele propun iconoclasmul deschis, în regim perpetuum mobile.

Cât eşec, totuşi, într-un asemenea proiect educaţional dacă oamenii ajung să discute la un nivel inferior conversaţiei între lipovenii creştini (vechi-calendarişti) şi tătarii musulmani din Dobrogea? 

La ce bun ştaiful unui program doctoral când ajungi să debitezi cu atâta aplomb şi calm pervers falsuri istorice pe care majoritatea le va accepta prin jocul ignoranţei? 

Cât deşert spiritual în acest lătrat insistent care, zi-noapte, te invită să-i dispreţuieşti pe Părinţii fondatori (în fond, şi George Washington a fost proprietar de sclavi!), să accepţi legitimitatea arderii steagului american (scuipând în treacăt pe conservatorismul textului Constituţiei), să vezi în creştinism „cea mai criminală religie din lume,” să deconstruieşti tot ceea ce înseamnă sfinţenie, geniu sau eroism (utopii, ficţiuni, exploatare) – doar pentru ca „omul revoltat” să propună, pe fondul unei perfecte tabula rasa, agenda unei noi revoluţii („the change we believe in”). Christianus sum: mea culpa, mea maxima culpa.

Simplificarea ideologic-agresivă atrage dispreţul moral asupra trecutului – ultima pecete a amneziei noastre colective. Căci, dacă tot ştim proporţiile dezastrului istoric adus de creştinism, de ce ne-am pierde vremea studiind viaţa eroilor săi şi textele sale fondatoare?

Note:

[1] Cu excepţia numelor ficţionalizate, toate datele din această povestire sunt reale.

[2] Despre această stare de fapt, vezi excelenta lucrare a lui Darío Fernández-Morera, American Academia and the Survival of Marxist Ideas, Praeger, New York, 1996.

1 comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s