#steinhardt #libertate #sartre #libertate

“L’enfer c’est les autres!” (Sartre) e o referinţă-cheie din apologetica monahului dela Rohia. Căci ştim gustul lui N. Steinhardt pentru literatura franceză, pentru Malraux, pentru existanţialism, pentru Dickens, pentru autorii secunzi (gen Robert Graves), pentru romanul poliţist. Cunoaştem apetitul său pentru modele intelectuale puţin “trecute”… Este însă vorba despre un apetit ironic (căci părintele era în acelaşi timp un mare consumator de Caragiale)!

Nicolae Steinhardt se botezase în închisoare, în timpul unui schimb de gardă penitenciară. Credinţa sa era una de tip martiric, de cea mai pură speţă. Apologetica pe care a clădit-o e deci una perfect valabilă. Steinhardt trata despre autorii cei mai variaţi, aş fi tentat să spun, cu o egală inocenţă. Marx şi Luther sunt citaţi în eseurile şi predicile sale, cu aceiaşi lărgime de spirit, cu aceiaşi generozitate intelectuală, deşi primul stătea la baza teribilei maşini ideologice care-l băgase la pârnaie, în vreme ce al doilea nu era ortodox. Un distins intelectual român, care l-a cunoscut de aproape, observa că părintele avea talentul rar de a integra în propria-i gândire, autori care n-au nimic de a face cu sfera religioasă, dar care, în alchimia operei sale, sfârşeau prin a ţese un sistem de referinţe perfect coerent.

Sartre şi a sa celebră propoziţie fac parte din această întreţesere de citate şi nume de autori. La vorba lui Sartre, Nicolae Steinhardt replică: nu, infernul nu sunt ceilalţi, căci omul poartă chipul lui Dumnezeu. Acesta e paradoxul scriiturii lui Steinhardt: pe de o parte, o atitudine irenică, de împăcare cu duşmanii, pe de cealălată parte o fină ironie, imperceptibilă cu ochiul liber.

Căci e foarte lăudabil să contrazici pe Sartre în numele iubirii aproapelui – dar cât de fin trebuie să fii pentru a susţine că “iadul nu sunt ceilalţi” atunci când ai pierdut ani de zile în cele mai infecte bolgii ale totalitarismului, umilit, strivit, schilodit de nişte bestii cu faţă umană? Să ne înţelegem: sunt convins că părintele credea sincer ceea ce spunea despre iertarea celor ce ne calcă în picioare. Dar oare nu este tot el acela care cu o incomparabilă memorie a diferenţei specifice şi cu o candoare deconcertantă, ne-a lăsat una din cele mai complete descrieri ale iadului concentraţionar?

Şi dacă totuşi Sartre avea dreptate? Şi dacă totuşi iadul se poate instala în ceilalţi? Să ne ierte părintele Nicolae, de acolo de sus de unde ne priveşte, pentru această neobrăzată ipoteză…! Dar dacă îmi aduc bine aminte, secţiunea subterană a Muzeului Ţăranului Român, rezervată de regretatul Horia Bernea prezentării epocii staliniste, se numea chiar aşa: “Iadul cel mic”. Am trăit cu toţii (dacă nu noi, cel puţin părinţii noştri), un fel de iad “la foc mic”, un iad al urâtului proletcultist, al mizeriei cotidiene, al minciunii, al zombificării de proporţii.

“Jurnalul fericirii” se opreşte câteodată asupra şicanelor, invidiilor şi trădărilor, pe care deţinuţii din penitenciarele Gherla sau Jilava şi le făceau unii altora, în condiţiile în care cu toţii erau trataţi la fel de inuman. După căderea comunismului, România a adopat o ideologie politică şi economică ceva mai sănătoasă. În practică, totul s-a soldat însă cu o injustiţie socială de proporţii, cu o invazie de tentaţii consumeriste… Corupţia şi sărăcia sunt astăzi dublate de o prăbuşire a valorilor şi o înlocuire a lor prin câţiva idoli foarte nătângi precum: banul (despre care vorbesc în mod exclusiv oamenii pe stradă), puterea politică fără responsabilitate, consumul (ca şi condiţie suficientă a unei vieţi ce merită trăită), Occidentul, etc..

Care poate fi deci sensul replicii lui Steinhardt? Nu cred că părintele nega evidenţa faptului că ne putem face unii altora viaţa un iad (era doar atât de bine plasat ca să o ştie…!). Dacă l-ar fi întâlnit, monahul dela Rohia i-ar fi întors-o lui Sartre: “L’enfer, c’est toi, mon bonhomme…!”, adică, “infernul eşti chiar tu”, pentru că faci din om un rău absolut, în vreme ce el este, dimpotrivă, o oglindire a Absolutului! În acelaşi timp însă, acestă improbabilă întâlnire cu replica ei, n-ar fi putut să ni-l restituie pe N. Steinhardt întreg, ci numai o anumită faţetă a stilisticii sale. Căci tare îmi vine să mi-l imaginez revenind, într-un alt context, asupra judecăţii sale şi spunând (după Caragiale-fiul): “Are şi Sartre părţile lui…!”

Mihai TRIŞCAŞ