Pacea Crăciunului

Sărbătoarea Naşterii Domnului s-a ivit dintr-o istorie de lungi aşteptări, încununate cu popasul veşniciei în acest veac. Miracolul celebrat de întreaga creştinătate se deapănă în cuvintele credinţei. Un lucru poate fi spus lumii întregi despre Crăciun şi acesta se leagă de harul binefăcător al păcii.

De ce facem un armistițiu în aceste zile? Pentru că vrem să cinstim inocența pruncului Iisus. El s-a născut într-o lume violentă pe care, prin cuvânt și faptă, a îmblânzit-o și a tămăduit-o.

Visul păcii este una dintre cele mai adânci căutări ale vechiului Israel. Poporul ales s-a aflat mereu într-un periplu istoric atins de violență și adversitate. De la plăgile îndreptate împotriva egiptenilor la războaiele succesive cu asirienii sau experiența exilului și a captivității babiloniene, drama conflagraţiilor marchează memoria sacră a evreilor. Urmașii lui Moise s-au luptat, la propriu, pentru pământul făgăduinței. Profetul Isaia l-a anunțat și l-a așteptat pe Mesia ca pe un „Domn al păcii” (Is. 9, 5).

De ce pacea? Pentru că liniștea este pecetea desăvârșirii. La capătul oricărui exod întâlneşti nostalgia originilor.Liniştea suverană a Celui necreat precede, în cartea Genezei, dezbinarea elementelor secundare. În locul războiului numit de Heraclit „tată al tuturor lucrurilor”, retorica păcii şi geniul ospitalităţii marchează evenimentul fondator al creaţiei divine. Grădina Paradisului are drept echivalent sufletesc tihna, calmul, serenitatea. Ziua de Sabat fusese instituită pentru a evoca ceea ce filozoful bizantin Maxim Mărturisitorul denumea „odihna pururea mişcătoare” a lui Dumnezeu. Odiseea facerii se împlineşte în tihna zilei a şaptea. Pentru Regele David, raiul era locul în care „dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11). Precum Sabatul îmblânzeşte roboteala omului, Crăciunul vesteşte timpul când omul își descoperă adâncimea. Istoria lumii primește șansa interiorizării.

Pacea lui Iisus nu se amestecă cu pacea lumii (In. 14, 27). De ce oare? În primul rând, pentru că răsuflarea acestei sărbători nu se confundă cu garanţiile de prosperitate economică și securitate militară obținută în marile capitale ale lumii, de la Roma la Washington DC, Moscova, Beijing sau Bruxelles. Pax Christi nu triumfă în faimoasa „pax et concordia proclamată de republicanul Cicero. Ne putem aminti, de altfel, că primii creştinii au contestat pretenţia „cetăţii eterne” de-a fi fost sursa metafizică a păcii între neamuri, culturi şi religii. Pentru Biserica apostolică, binecuvântarea Pruncului şi închinarea Magilor aveau origini situate deasupra jocului politic și al disputelor constituționale.

Pacea Crăciunului este o experiență fragilă și pornește de la regăsirea inimii ca loc al sfințeniei umanului. Hristos nu oferă o reconciliere somnolentă între două părți care se disprețuiesc. El nu predică toleranța ca indiferență față de adevăr. De aceea, darul Crăciunului nu se ascunde în reflexul destinderii colective la sfârșit de an. Crăciunul înseamnă bucurie și veselie, nu vacarm al gregarității. În sfârșit, Sărbătoarea Nașterii nu este o tangentă la pofta noastră de lux, vacanţe scumpe şi vitrine somptuoase. Confortul ne binedispune fără să ne facă, automat, mai buni.

Câți tirani, oare, n-au pretins că „luptă pentru pace”? Și ce-au obținut, dincolo de încarcerarea libertății de expresie? „Pacea” popoarelor captive înăuntrul graniţei Imperiului roşu n-a fost decât rodul fricii și al terorii. Dacă reprezintă o virtute, pacea trebuie să crească pe solul libertății. Comunismul a alungat Crăciunul și a interzis referințele la Fecioara Maria în beneficiul unui „Moş Gerilă.” Urmașii ideologiei egalitare interzic astăzi colindele în campusurile studențești din Occident, sub pretextul luptei pentru diversitate și toleranță. Ce nebunie și câtă sminteală! 

Aș mai face o ultimă observație: pacea Crăciunului plasează mintea omului credincios dincolo de calculul machiavelic al celor care, venerând puterea, se iubesc doar pe sine și-l urăsc pe Dumnezeu. Cultul forţei este obsesia celor năclăiți în logica imanenței. Recursul la coerciţie scoate la iveală natura căzută a omului care și-a uitat vocația și măreția. Uneori trebuie să pedepsești fărădelegea, dar nu fără regret și umanitate. În schimb, urmașii lui Irod oferă violenței un caracter obligatoriu și permanent pentru viața comunității. Ei justifică oricând crima, abuzul și toate celelalte porniri animalice pe care Dumnezeu le-a șters din inima sfinților.

„Slavă întru cei de Sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” – sunt cuvintele rostite de îngeri la Betleem, dar şi de câţiva prizonieri ai Gulagului sovietic, luminaţi prin colind în ierni siberiene lipsite de orice altă speranţă.

Acum, vine şi la noi Crăciunul. Este vestea cea bună – cea mai bună – a anului în amurg.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s