Pavel din Tars este geniul căruia, în termeni istorici, creștinismul îi datorează existența. Acolo unde alții vedeau în revelația lui Hristos (Messiah, pe evreiește) doar o ameliorare a Legii lui Moise, Pavel a insistat asupra universalității Evangheliei.

Zelul său misionar, inteligența retorică, abilitățile practice de “fundraiser”, cultura filozofică, impecabila cunoaștere a tradiției iudaice, geniul teologic și capacitatea de-a gândi pe termen lung orice acțiune au făcut ca Occidentul mediteranean să devină foarte devreme receptacol fertil pentru Vestea cea Bună. 

Prin creștinarea treptată a Imperiului Roman au ajuns și primele semințe de sfințenie pe meleaguri dobrogene (absolut impresionantă basilica de la Niculițel).

“Semen est sanguis Christianorum…”

Pavel a fost un lider incredibil: solemn sau ironic, afectuos și exigent, contestat și controversat, acest păstor veritabil a construit prin puterea cuvântului și inspirația Duhului comunități vii și vibrante. A adunat mii de oameni sub cupola aceluiași Crez, rostit de noi și astăzi.

A îmbărbătat, a mângâiat, a mustrat, a apostrofat, a fost aproape și imediat departe, fugind de capcana familiarității și a trasului de șireturi. 

O vreme, Petru și Iacob nu l-au înțeles: credeau că circumcizia e mai importantă decât inima omului. Dar viziunea paulină a triumfat.

Sute de ani au încercat alții să demoleze ceea ce a zidit un singur om într-o viață adultă relativ scurtă, devreme curmată de violența politică a regimului lui Nero.

“Paulus servus Christi Iesu vocatus apostolus segregatus in evangelium Dei…”