Secolul recent încheiat prezintă caracteristici aparte faţă de restul istoriei moderne. Evenimentele s-au desfăşurat cu o viteză fără precedent şi într-un ritm ameţitor, aruncând mai ales spaţiul european în vâltoarea unui malaxor din care bătrânul continent a ieşit traumatizat şi radical transformat. Între Europa ce părea încremenită pe vecie într-un confort specific perioadei „la belle époque” şi Europa „Cortinei de Fier” există o distanţă mai mare decât între patru secole de istorie medievală. În treizeci de ani de istorie recentă, realităţile geopolitice, tiparele societale, mentalul colectiv şi valorile individuale au suferit transformări aproape de nerecunoscut. Cineva plecat în 1914 şi reîntors în 1945, cu greu ar fi putut crede că e vorba de aceeaşi lume şi cu siguranţă s-ar fi simţit complet pierdut.

Însă secolul XX a mai adus cu sine o premieră absolută, o noutate înfiorătoare: totalitarismul ca regim politic. Individul se găsea pus în faţa unei probleme existenţiale imposibil de ocolit şi care cerea un răspuns imediat: rezistenţa împotriva răului. Un rău fără precedent, instituţionalizat, manifestând tendinţa unui control total asupra tuturor aspectelor vieţii. Nimic nu părea să-l anunţe şi nimic nu pregătise societăţile Europei civilizate pentru aşa ceva. Putem găsi, bineînţeles, o explicaţie raţională. Istoricii, sociologii şi politologii vor arăta cum contradicţiile modernităţii şi radicalismele secolului XIX s-au altoit perfect pe noul material uman creat de Marele Război Mondial. Şi totuşi, pusă faţă-n faţă cu Auschwitz, Dachau, pe de-o parte, sau Katyn, Gulagul sovietic şi experimentul Piteşti pe de altă parte, imaginaţia şi sensibilitatea umană rămân paralizate şi incapabile de a întoarce privirea în altă direcţie. Răul exercită o fascinaţie hipnotică şi capătă totodată o dimensiune ireală: invadată de evidenţa ororii care-i depăşeşte limitele, mintea refuză s-o accepte. În faţa ineditului monstruozităţii, explicaţiile clasice par puerile şi neputincioase.

În istoria umanităţii nu se găsea nimic comparabil care să poată servi drept model de comportament pentru astfel de situaţii. Nu exista un manual cu instrucţiuni de luptă împotriva demenţei absolute. Geniul vizionar al unui Dostoievski atenţionase asupra apariţiei unei fisuri înspăimântătoare în spiritul uman, generatoare a tranziţiei dinspre imoralul inteligibil spre amoralul abisal. Alexis de Toqueville avertizase şi el asupra pericolului unor sisteme politice în care controlul va fi dus la parametri greu de neimaginat. Oricum, realitatea depăşise cu mult previziunile acestor cassandre. Homo europaeus nu avea nici un fel de anticorpi formaţi împotriva tumorii totalitare. Privindu-se pe sine drept pol al culturii şi civilizaţiei, Europa descoperea brusc că peste noapte în sânul său apăruseră nişte monştrii pentru care manualele zoologiei politice nu aveau un nomenclator sau un antidot general.

Implicaţi cu sau fără voia lor în lupta contra totalitarismului roşu sau brun, oamenii pasionaţi de libertate au căutat cu disperare resurse ale rezistenţei morale care să le conserve identitatea şi demnitatea în faţa tăvălugului iraţional. „Cum se poate rezista?” – aceasta devenise dilema fundamentală cu substrat ontologic, cerând imperativ un răspuns. Dumnezeul creştin declarat mort la finele veacului precedent era redescoperit şi chemat, astfel, în ajutorul celor confruntaţi cu pericolul disoluţiei eului. Mulţi şi-au descoperit credinţa în închisoare sau şi-au întărit-o acolo. Figuri marcante ale rezistenţei anti-totalitare, de la Maximilian Kolbe la Aleksander Soljeniţân sau Nicolae Steinhardt (cazul României) şi-au mărturisit public sursa forţei interioare de a rezista, uneori cu preţul martiriului. Credinţa religioasă a fost asumată explicit de milioane de oameni confruntaţi cu nenorocirea secolului.

În anii ’70 în Europa Centrală şi de Est se năştea o mişcare de contestare a regimurilor comuniste, disidenţa şi societatea civilă. Persoane izolate sau grupuri mai slab sau mai solid articulate încercau să creeze împreună breşe în reţeaua de control sufocant a politicului. Exponenţii săi nu şi-au plasat motivaţia intimă a rezistenţei şi resorturile acţiunii lor într-o devoţiune creştină public recunoscută. Tulburător este însă faptul că ethosul acestei mişcări include un mod de acţiune, o strategie a luptei şi o morală creştină. O disidenţă laică şi uneori cvasi-indiferentă religios, reprezentată de oameni aparţinând unor lumi diferite şi purtători ai unor destine fără puncte de intersecţie, ajunge la o inevitabilă concluzie: cel ce s-a angajat în lupta împotriva răului trebuie să o facă construindu-şi o identitate diferită de cea a adversarului combătut. Iar această identitate îngloba, chiar dacă neasumat, un mod de a fi de esenţă creştină.

Am ales două figuri marcante ale disidenţei est-europene pentru a analiza motivaţia angajării şi substratul ei metafizic. Vaçlav Havel şi Vladimir Bukovski au reprezentat personaje centrale ale acesteia. Spre deosebire de Soljeniţân nici unul nu au pus creştinismul în centrul raţiunii de a rezista. Etica şi metoda contestatarului regimului tradează însă o dimensiune teologică surprinzătoare. Împotriva răului atotputernic, disidentul devine un Don Quijote al timpurilor moderne şi se comportă după tiparul „ca şi cum”.

Bogdan IVAŞCU

Articol publicat integral în Revista „Idei in dialog”, Decembrie 2007.