Cum redăm profesorilor demnitatea? Depolitizând școala!
Înainte de autostrăzi, România are nevoie de restabilirea prestigiului învățământului.
Și am vaga impresie, inconfortabilă pentru progresiști, că educația adevărată în școli nu-i despre cum mânuiești prezervativele, ci despre cum folosești operațiile aritmetice de bază, axiomele lui Euclid, legile fizicii lui Newton, limba română din epoca lui Eminescu sau Caragiale, cunoștințele de geografie, gândirea geometrică în spațiu, tabelul lui Mendeleev, descoperirile biologiei moderne, categoriile lui Aristotel, pictura lui Van Gogh, cronicile lui Tucidide, istoriile lui Suetoniu, reflecțiile lui Augustin din Hippona, cosmologia lui Dante, poezia lui Rilke, muzica lui Bach, teologia lui Dionisie Areopagitul, experiența istorică a generațiilor anterioare (de la Bălcescu la Maniu) și zestrea spirituală a înaintașilor (cu trimitere la textele clasice ale tradiției iudeo-creștine).
Educația, deci, e o treabă serioasă. De ce îi acordăm atât de puțină importanță?
De ce elevii din România au cel mai scăzut nivel de motivare din toată lumea civilizată?
Pentru că raportul între elevi și dascăli a fost viciat. Pentru că familiile au fost ținute în sărăcie și mizerie. Dar, mai ales, pentru că societatea românească și-a văzut bulversate valorile la vârful piramidei.
Școala românească trebuie eviscerată de politruci incompetenți și păcălici trufași care umilesc dascălii și distrug fibra morală a copiiilor care învață foarte repede că există cumva, undeva o scurtătură.
Eu unul chiar mai vreau să văd niște nulități absolute unse pe post de inspector județean.
Este o veritabilă crimă ca spiritul de competiție al adolescenților să fie descurajat și prin șpagă sau fraudă.
Trebuie să redăm dascălilor demnitatea pierdută și să reintroducem corectitudinea, de la școala profesională până la liceul umanist de elită. România are mii de profesori universitari perfect realizați peste hotare. Ei sunt rezultatul unei tradiții care a încurajat concurența între elevi, între dascăli, între cluburi sportive, între școli, între cartiere, între județe.
Ne vom întoarce la bunul simț? Vom accepta că libertatea de alegere a părinților trebuie să fie principiul suveran după care copiii noștri își primesc educația?
De acord cu tot. Exista insa un mic viciu in titlu, dupa opinia mea. Demnitatea profesorilor nu trebuie acordata de nimeni. Ea trebuie castigata de insisi profesorii. In rest, jos palaria pentru pledoarie.
Da, demnitatea profesorilor trbuie castigata de ei insisi, dar ce ne facem cu parintii care ii denigreaza pe acestia(si nu sunt putini) in fata copiilor, parint, care considera achizitionarea de carti inutila pentru copiii lor si cu elevii, care isi permit(din” bunatatea” parintilor) sa vina la scoala cu masini de fite si “mustacesc” cu subinteles ( …nu stiu carte, dar am ceea ce tu , profesore, nici in vis, nu iti permiti sa ai, asa ca ” ma leeesi …cu invatatu..”) in fata profesorilor si multe altele , ale sistemului ,toate astea formeaza un zi impenetrabil de care nu pot trece adevaratele valori umane…..
Este o intrebare justificata. Inainte de toate cred ca daca suntem deranjati de masinile scumpe (si nu numai) cu care vin elevii la scoala, avem noi insine o problema legata de propriul sistem de valori. Credem si noi, ca si elevii, ca este> mai important decat . Ori educatia nu este pentru (adica a dobandi elemente materiale, caduce, perisabile) ci pentru (dezvoltarea personalitatii, caracterului, sinelui, autonomiei perosonale…). Cat despre comportamentul parintilor, la care faceti referire, este intradevar o problema dar nu insurmontabila. Exista varianta, pe termen lung, a educatiei, de pe bancile scolii, a tinerilor pentru cunoasterea de sine, dezvoltarea sinelui, pentru responsabilitatile pe care le vor avea in viata de adult (una fiind responsabilitatea educarii propriilor copii relatiei cu scoala in calitate de parinti …), aceasta educatie facandu-se nu doar explicit (ca tematica si ca abordare metodologica) ci si implicit ca model de viata oferit de noi (profesorii) elevilor (vazandu-i ca viitori adulti, concetateni, colegi, vecini, parteneri de afaceri, oameni cu respoinsabilitati sociale, economice, politice, culturale, spirituale sau ca viitoare rude). A doua, pe termen scurt, ar fi cea care tine de felul cum exprimam, noi acum si aici, valoarea lui , prin propria noastra prezenta, prin modul nostru de comunicare, atitudinea noastra in relatia cu parintii elevilor nostri. Cred ca noi ar trebui sa fim parte a solutiei (avem, sau ar trebui sa avem, expertiza necesara pentru aceasta) si nu a problemei (sa demonstram neputinta noastra in raport cu cei care nu au pregatirea noastra superioara, experienta in educatie etc.). Modul in care punem, cei mai multi dintre noi, aceasta problema, arata de fapt incapacitatea noastra de a intra in conditia de educatori, mentori, lideri pentru copiii de azi. Desigur ca exista si o forma de protectie a profesorilor prin reglementari legale, dar care are dezavantajul de actiona din exterior, prin impunere. Pana la urma si cu acest gen de reglementari tot noi suntem cei care trebuie sa onoram statutul de profesor.