Istoria literaturii române va consemna probabil trei mari acţiuni din biografia lui Mircea Dinescu: scrisul poetic, curajul protestului anti-ceaușist şi clovneria post-decembristă.

            Talentat până la refuz, vizionar ameţitor şi răsfăţat de cuvinte, tânărul „cu spatele frumos” îşi invoca la debut muza: „vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” O înregistrare din 1967 ne arată un holtei amuzat, candid, zâmbind fâstâcit în faţa camerelor de luat vederi, gata să explodeze pe făgaşul serpentinos al metaforei.

Erau vremuri în care Mircea Dinescu îndura stoic sărăcia şi anonimatul. Poetul s-a maturizat rapid şi a scris mai departe. Versurile s-au aşezat mereu între tonul ludic, gravitatea vertiginoasă şi incantaţia elegiacă. Mircea Dinescu s-a pus cordial „La dispoziţia dumneavoastră” (1979), alegând apoi dramatic un „Exil pe o boabă de piper” (1985). A stat în preajma clasicilor, i-a citit pe Rimbaud, Borges şi Puşkin, a fost apreciat de critici şi a râvnit la „O beţie cu Marx” (1989). Editurile străine i-au publicat cu generozitate texte interzise acasă („Ce faci tu, literatură? / Tulburi cîţiva tineri caraghioşi din provincie / aşezi negustorul de hîrtie / la masa celui cu burta plină de litere / pui păduchi de aur în chica boemului / şi tricolor pe pieptul academicianului / dar nu poţi îndulci apa înecatului / nici topi zăpada leprosului / nici îngrăşa vinerea săracului”).

În anii de mizerie ai socialismului, Mircea Dinescu n-a acceptat ca viaţa literelor să fie guvernată exclusiv de „autonomia esteticului.” În 17 martie 1989, poetul declara pentru ziarul Libération că drepturile omului sunt încălcate (precedentul fiind interviul dat postului Radio Moscova în august 1988, când a lăudat perestroika lui Gorbaciov). Câţiva intelectuali de prestigiu — Geo Bogza, Şt. A. Doinaş, Mihai Şora, Octavian Paler, Al. Paleologu, Dan Hăulică şi Andrei Pleşu — s-au solidarizat cu Mircea Dinescu printr-o scrisoare de susţinere. Poetul a fost dat afară din serviciu iar semnatarii au primit interdicţia de-a mai publica (cu excepţia antifascistului Geo Bogza).

Devenit faimos prin intermediul „Europei libere”, Mircea Dinescu a fost salutat ― alături de Doina Cornea ― drept erou al conştiinţei naţionale. La Revoluţie, întreaga ţară şi diaspora fac cunoştinţă cu cel mai spectaculos intelectual-dizident al „epocii de aur.” În ziua de 22 decembrie 1989, cel care a rostit faimoasa declaraţie „Fraţilor, am învins!” a fost iubit instantaneu de întreaga Românie.

După ianuarie 1989, strategia împrietenirii cu puterea a dat neaşteptate roade. Ion Iliescu, îndeosebi, s-a bucurat de invitaţii nenumărate pe proprietăţile poetului (în Ialomiţa sau în Dolj, „La Cetate”). Orientarea pro-democrată l-a menţinut succesiv aproape de Emil Constantinescu, Teodor Stolojan şi Traian Băsescu (pe care l-a lăudat în campania din 2004, pentru a-l apropia într-o caricatură ineptă din 2009 de figura lui … Hitler).

Din 2005 încoace, au câștigat pofta de mărire şi interesele de asociere. În viața poetului a apărut capitalismul de cumetrie, născut prin tocmeli obscure cu atotputernicii României. Sigur, a existat şi bătălia pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi. În afara acestui episod onorabil, însă, mandatul vigilenţei etice s-a prăfuit rapid. O perioadă, scrisul de pamflete suculente şi pastile pontoase a mai atras cititorii de politică (nu şi poezie). Histrionul latifundiar s-a reprofilat apoi în domeniul business.

A făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu, Silviu Prigoană sau Academia Română, devenind ― după propria declaraţie ― un fermier capabil să investească peste un milion de dolari (echivalentul premiului Nobel pentru literatură sau pace).

Toate acestea n-ar fi fost prilej de sminteală dacă, de ani buni, atât harul creatorului, cât şi îndrăzneala protestatarului n-ar fi lăsat loc unei măşti de circar. Aciuat pe lângă marii oligarhi, el vinde necazul proletarului şi compasiunea pentru mujic. Vrea să apere limba română, dar ca la uşa cortului. Împreună cu Stelian Tănase ― autor recent de numeroase pagini vomitiv-pornografice (vezi romanul Maestro, foarte corect recenzat de Alexandru Budac) ― fostul dizident dezbate situaţiunea într-o cheie manelist-intelectuală.

În prezenţa lui Mircea Dinescu nu este loc pentru rigori conceptuale, abordări profesioniste, comparaţii pertinente sau prea multe referinţe istorice exacte: vorba să curgă, timpul să treacă iar magnetul poantei ― oricât de ieftină ― să ţină audienţa aproape!

Omniprezent pe sticla televizorului, invitat să comenteze orice subiect imaginabil, Dinescu bate câmpii pe sute de hectare. Cei care-l invită şi, probabil, el însuşi mizează pe imaginea omului simpatic ― „prieten al elitelor”, pe alocuri, dar şi „băiat de comitet”. Chestionat pe cele mai mărunte teme, el se pronunţă cu aplomb isteric sau certitudini infantile. Uneori, dă impresia că ar face orice să ne ţină, contra-cost, atenţia mereu trează: de la expectoraţii involuntare şi mici înjurături live, cântece la firul de ceapă sau catrene libidinoase, fostul patron al „Academiei Caţavencu” ajunge, la ore târzii, lăutarul favorit al gloatei. În momentele de sobrietate, se mai aud doar înjurături către yanchei, grija pentru soarta stângii proletare, relativizarea luptei anti-corupţie, o gustoasă reţetă culinară şi explicaţia despre rolul ecologic al ciorilor după campania agricolă de toamnă.

În toţi aceşti ani, Mircea Dinescu n-a încurajat nici măcar un singur discipolat; n-a riscat nici o descoperire a unor talanţi literari din provincie; n-a simţit nevoia penumbrei. Darul povestirii şi umorul oacheş rămân în rezerva de înzestrări native ale fostului mare poet şi curajos dizident. Ridicat pe estrada bâlciului nostru balcanic, Mircea Dinescu ― comparat odinioară cu expresionistul Blaga ― nu mai girează astăzi decât mahalaua tranziţiei.

(februarie 2009)