De ce l-am iubit pe Teofil Pârăianu – In Memoriam

Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”
Ioan 20, 29

Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai trăim cu intensitate decât amintirea.

S-ar părea că judecăm întotdeauna adevărul dragostei după comoţia inocentă a începuturilor şi emoţia impură a despărţirilor.

Ratăm frecvent marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist, înecaţi în retorica crizei, cuprinşi de voluptăţile negaţiei.

Sub umbra Tradiţiei, parcă nu mai e chip să scrutăm clipa: glisăm pe certitudini vagi, lamentaţii defetiste, refuzînd cu un aer sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului.

Ca români am ştiut întotdeauna să proslăvim posteritatea. În perimetrul nostru, moartea converteşte atâtea figuri triste ale istoriei în efigii perene.

Doar pentru că nu ne angajează, discursul funebru devine encomiastic. Poarta admiraţiei noastre este deschisă, aproape grotesc, spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi compensator, orice cuvânt laudativ o specie a necrologului.

Dar „vremea s-a scurtat acum” (I Corinteni 7, 29). Să privim spre câteva modele vii. Viul aici nu declină un fapt biologic, ci o prezenţă întrupată. Viul, ca patos al făpturii aflate în zelul dăruirii de sine. Viul, ca Viaţă, care „s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim” (I Ioan 1, 3). Viul este aici „rugul aprins” în care dragostea nu se mistuie niciodată. Virtuţile acestei firi se regăsesc, cu o debordantă efervescenţă şi căutată trecere, în personalitatea părintelui Teofil Părăianu.

Bătrânul acesta cu chipul rumen şi pletele dalbe, robust, surâzător şi hâtru, ascundea o taină. Nefirescul său era dincolo de handicapul congenital (nevederea) sau de condiţia sa activă (ieromonah). Numit „duhovnic al ASCOR-ului”, ori „avvă coborât din Pateric” (C. Galeriu), părintele Teofil a vieţuit într-o preacunoscută mânăstire de la poalele Făgăraşilor.


Atunci când venea printre noi, el aducea cu sine ceva ascuţimea din crestelor cărunte, din parfumul proaspăt al coniferelor şi din tăria apei de munte. Întemeiat de rugăciune, luînd ca scut pravila, monahul de la Sâmbăta ardea în „cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei“.

Vedetă a serilor duhovniceşti, producător de adevărate spectacole, mereu oportun, căutat pretutindeni, părintele n-a căutat performanţe publicistice şi, ca orice om în care nu mai este vicleşug, a rămas puțin cunoscut în spaţiul extra-eclesial.

Trebuie spus din capul locului că părintele Teofil era, înainte de orice, o stare de spirit. Dacă livrescul nu-l pune întotdeauna în valoare, Cuvântul îşi găseşte întotdeauna sălaş în nerostitul rostirii sale. Omiletica sa atât de profundă, competenţa liturgică, acurateţea exegezelor, o lungă experienţă monastică – nu acestea îi aduceau mai întâi pe creştini în sălile de conferinţe.

Părintele era convingere pentru că era trăire; de aceea şi atunci când rostea banalităţi, el rămânea spumos şi pregnant. În cazul părintelui Teofil, repetiţia era nu doar un semn al consecvenţei cu sine, cât un indiciu al simplităţii evanghelice.

Mereu egal cu sine, arhimandritul Teofil nu complica existenţa, dar nici nu se pripea în răspunsuri. Cuvintele sale, „totdeauna plăcute şi drese cu sare” (Coloseni 4, 6), puteau transmite îngrijorare fără accente dramatice, după cum ştiau să răspândească bucurie, fără frivolitate.

Ca duhovnic, părintele Teofil îşi lua autoritatea din acribie iar popularitatea din dragoste. Părintele avea, totodată, acea „nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4) ce ne aminteşte de cuviosul Zosima din Fraţii Karamazov – monahul care glumea cu mujicii, mânca alături de vameşi, gusta din acadelele mirenilor, iubea copiii şi plângea alături de păcătoşi.

Fără a face din canoane o literă moartă de lege, nici din iconomie o iresponsabilă obişnuinţă, duhovnicul de la Sâmbăta avea acel tip de prezenţă care impune fără să umilească. Figura sa molcomă ne cheamă întrucât nu iscodeşte, ne luminează pentru că nu răscoleşte.
Părintele Teofil personifica harul bucuriei (nulla dies sine laetitia).

Senin, spontan şi uneori ironic, părintele Teofil e un „zoon gelastikon“ slujindu-şi aproapele. Surâsul îi este de copil, nostalgiile nevinovate iar naivitatea candidă. Repetatele succese citadine se datorează numai neîntreruptei sale dăruiri către celălalt, fără calcul, fără temere, cu gratuitate neselectivă.

Părintele acţionează mereu complementar: sfaturile sunt însoţite de o mimică deferentă, sancţiunile de-o intonaţie adecvată, iar glumele de un zâmbet complice. Fiinţa sa este mereu într-o necuprinsă îmbrăţişare; aceasta aduce cu sine, inefabil şi întru preaplin, „dragostea cea dintâi” (Apocalipsa 2, 4).

Nu poate fi nicio întâmplare în faptul de-a fi fost botezat cu numele ucenicului cel iubit, Ioan, luând apoi, în chip minunat, numele iubitorului de Dumnezeu: Teofil.

Însă dintre toţi cei care îl aud, foarte puţini îl ascultă şi încă mai puţini îl urmează. Dincolo de discreta fidelitate a unor ucenici şi prieteni nevăzuţi, euforia epidermică a asistenţilor săi cedează cu uşurinţă unor obligaţii străine: „Cereţi de la mine blagoslovenie atât cât sunt aici” – spunea cândva părintele.

Sau: „cuvântul meu e sămânţă pe pământ pietros“. Pierdem din vedere că numai ca om al dumnezeieştilor slujbe ­– şi al Liturghei în primul rând – părintele Teofil a ajuns un slujitor al aproapelui.

Uităm adesea că sărbătoarea sa lăuntrică concreşte pe un program de viaţă duhovnicească lipsit de relaxări şi comodităţi, chiar dacă e trăit la o vârstă înaintată. Nu ştim întotdeauna că tot ceea ce primim în predica sa, dar mai ales în conferinţele susţinute curtenitor şi afabil, e fructul unei ortopraxii nevăzute: asceză continuă, fără crispare, dar sinuoasă.

Monahul care recită poezii nupţiale este înconjurat ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Şi remarcabil este faptul că tocmai acest monah ­— părintele Teofil – le arată calea spre lumină. Nu este întâmplătoare această apropiere, şi nici neutră ca semnificaţie. Printre altele, părintele Teofil, unei tradiţionale filozofii sepulcrale, propune reflecţia asupra vieţii. Aici, monahul transilvan se întâlneşte cu optimismul Avvei Ioan Persanul din Pateric, care a zis: „eu cred că voi moşteni Ierusalimul cel de sus, care este scris în ceruri. Căci credincios este cel ce a făgăduit. Şi pentru ce să nu cred? Iubitor de străini ca Avraam m-am facut, blând ca Moise, sfânt ca Aaron, răbdator ca Iov, smerit cugetător ca David, pustnic ca Ioan, jalnic ca Ieremia, învăţător ca Pavel, credincios ca Petru, înţelept ca Solomon. Şi cred ca tâlharul, că Cel ce mi-a dăruit acestea pentru a Sa bunătate, şi Împărăţia mi-o va da!”.

Străin de orice spaimă paralizantă, fără să vorbească mai mult din cărţi decât din experienţă, părintele Teofil a fost, pentru cei tineri sau vârstnici, un exigent model de vieţuire. Detaşat de clişeele scorţoase ori prăfuite ale atâtor pravoslavnici, reticent la orice soi integrism religios, părintele Teofil este absolvent al facultăţii echilibrului şi bunului simţ.

Cred că părintele Teofil s-a născut şi a crescut printre noi pentru a întări înţelepciunea Bisericii drept-măritoare. Infinitului pneumatic al Ortodoxiei i-a corespuns mereu diversitatea în ipostasuri: de la pildele Avvei Antonie cel Mare până la scrierile Cuviosului Siluan, ori de la predicile părintelui Cleopa până la mărturiile arhimandritului Andrei Scrima, străbaţi, într-un anumit fel, aceeaşi albie.

Pentru ortodocşii aflaţi cu un pas dincolo, alteritatea e o bucurie iar diferenţa un permanent mister. În această minunată felurime se cuvin citite şi cele mai insolite afirmaţii ale părintelui, care aduc mărturie despre „înţelepciunea cea de multe feluri” (Efeseni 3, 10) a lui Dumnezeu.

Părintele Teofil va rămâne amintirea celor care l-au iubit acel duhovnic situat mereu la interval: între itineranţă şi sedentarism, între rigoarea patristică şi elasticitatea bunului simţ ţărănesc, între înţelepciunea rurală şi urbanitate intelectuală, între ingenuitatea scenică şi un diafan histrionism, între discursul volubil şi sentinţa ireductibilă, între licenţă şi inovaţie, între certitudine şi neprihănită şovăială.

La toate aceste interstiţii se întrupează chipul pacificat al unui bătrân care se încăpăţânează să rămână veşnic tânăr.

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s