Post-modernismul sau despre lumea în care totul este permis

Am intrat de puţin timp în secolul XXI. Ce-ar mai fi de spus acum? Ne mai şochează ceva? Mai putem distinge în jurul nostru forme rigide şi clar delimitate? Mai poate schimba vreun text sau oricare altă „urmă” umană modul nostru de-a vedea lumea? Dar mai există o perspectivă unitară şi universală în care să încadrăm ceea ce noi numim „lume”?

Totul e decor, estetizare, joc, alternanţă între spus şi nespus, între conştient şi inconştient, între nou şi deja-consacrat; nimic nu e absolut şi demn de luat drept fundament, pentru că totul e permis (şi pe deplin imanent, am putea adăuga). Apoi, e vorba de continuitate, dar nu una ludică, ci una care să reconsidere relativizarea şi aparenta disoluţie a structurilor „tari”, pe care modernitatea le-a abolit în favoarea unei cunoaşteri pretinse raţionale şi a unui adevăr pretins clar şi conform propoziţiilor ştiinţei.

În contextul în care totul s-a spus, cu rezultatul unei pluralităţi de adevăruri, această reconsiderare favorizează respectul faţă de orice eveniment în care fiinţa a trecut în limbaj, adică pune pe picior de egalitate filosofia riguroasă cu mitul şi poezia, literatura cu istoria şi biografia, arta kitsch, „temele” mari ale existenţei umane cu derizoriul şi ridicolul. Se produce dacă nu nivelarea, atunci o relativă omogenizare tuturor „poveştilor” umane într-o ramă narativă mai complexă şi mai permisivă.

Denunţată şi ironizată, transcendenţa revine spectaculos nu numai fiindcă ea e o referinţă obligatorie transmisă (răsturnată, mai precis) de tradiţia modernă, ci şi pentru că, ieşind de sub tutela acaparatoare a teologiei dogmatice şi a metafizicii clasice, se poate revela în varii chipuri simbolice, destinate variilor capacităţi ale percepţiei umane. Nu întâmplător hermeneutica a devenit ştiinţa universală a veacului tocmai încheiat. Totul trebuie interpretat, pentru că totul spune ceva.

În această dialectică ruptură/continuitate, care defineşte în mod esenţial post-modernismul, un lucru rămâne constant. Cuprinşi de avânturi polemice şi avangardiste ori, dimpotrivă, de pietate şi deschidere, putem înţelege ceva din noi înşine şi din finitudinea noastră doar raportându-ne, oricum am face-o şi orice nume ar primi raportarea noastră, la trecutul depozitat într-o tradiţie. Prin toate „urmele” şi „poveştile” posibile ale celor care ne-au precedat, pentru că doar acestea ne mai pot spune câte ceva nouă, post-modernilor deziluzionaţi.

Adrian G. ROMILA

Adrian Romila este un scriitor român din Piatra-Neamț.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s