Teodor Baconschi despre creștinismul românesc

Reflectez de mult asupra creştin-democraţiei, marea absentă din arena publică a „noii“ Românii. De ce nu a inspirat creştinismul o acţiune politică asumată de electorat? Nu susţinem, într-o difuză vulgată, că „ne-am născut creştini“?

Nu avem orgoliul (inocent) de a ne lăuda cu religiozitatea acestui neam, ca semn că relaţia cu Dumnezeu ne întemeiază identitatea colectivă şi marchează destinul fiecărui român, fie acesta om de rînd, lider vremelnic, slujitor al altarului sau al culturii naţionale? Da, de multe ori da. Avem şi noi, ca orice popor care a primit Evanghelia, un mesianism rezidual. Ni se pare, în ceasurile bune sau rele, că putem conta pe sentimentul elecţiunii.

Cum se explică, atunci, lipsa unei doctrine politice şi a unui proiect de societate care să celebreze spiritul Revelaţiei fără să cadă în parodia populistă a Maglavitului, fără să se opună modernităţii (parţial neconsumate) sau „Europei“ în care – după cîtă muncă irosită! – sîntem finalmente „integraţi“?O primă explicaţie stă – cred – în chiar faptul că nu am depăşit modernitatea. Nu trăim apusul Iluminismului, aşa cum se întîmplă în democraţiile centenare ale Occidentului.

Democraţia a răsărit înainte de comunism şi a fost distrusă pe durata dictaturii roşii, iar ce avem de 16 ani încoace e mai curînd „original“ decît autentic. Dacă am fi bifat febrilitatea anticlericală, bătăliile pentru laicitate sau dacă am fi asumat deja revoltele mentale postbelice, am fi fost, poate, mai receptivi la înţelepciunea perenă a Tradiţiei. Din cauza parantezei totalitare, noi preluăm însă anacronicele programe „transgresive“ ale anilor ’60, ceea ce explică pe undeva atmosfera năucitoare în care ne mişcăm. Aş mai nota un motiv: acela că Biserica majoritară nu s-a despovărat de colaborarea unora dintre feţele sale cu regimul comunist. Creştin-democraţia nu poate înflori decît într-un Stat liber, care adăposteşte, fără imixtiuni sau condiţionări financiare, o Biserică liberă.

Cîtă vreme nu se legiferează despărţirea principială dintre Biserică şi Stat, nu vom scăpa de era şantajului reciproc. În loc să colaboreze spre binele comun al naţiunii, cele două entităţi vor susţine, ca nişte cîrje, „omul bolnav“ al societăţii noastre dezbinate, contraselective şi demotivate. O Biserică aservită Statului (prin dosare de Securitate, salarii pentru cler sau fonduri pentru întreţinerea lăcaşurilor) nu-şi poate exercita vocaţia de a corija, prin judecăţi de autoritate spirituală, nici mediocritatea clasei politice, nici legăturile mafiote ale cleptocraţiei, ca să nu mai vorbim de nedreapta polarizare a resurselor de care această ţară continuă să dispună.

E cert că există ierarhi care-i privesc cu ochi răi pe adepţii purificării prin intermediul publicării dosarelor de Securitate. Li se pare că noi nu ştim să iertăm, că veştejim geniul Ortodoxiei sau că subapreciem „daunele“ adevărului scos din „context“. Ei nu pricep că miza acestui proces vizează şansa ca BOR să devină arbitrul profetic al unei societăţi reconciliate, dar mai ales instanţa morală a unei vieţi publice orientate către serviciul comunitar, în detrimentul politicianismului tribal, la adăpostul căruia se dezvoltă corupţia, duplicitatea şi abuzul. Dacă BOR îşi va dobîndi autonomia, exersîndu-şi funcţia critică, atunci „nişa“ electorală a creştin-democraţiei se va legitima în sînul elitelor, generînd elite şi schimbînd, treptat, standardele „recunoaşterii“ oricărui politician demn de vot.

E realmente anormal că PPE – cea mai vastă familie politică din Parlamentul European – nu are deocamdantă un partener plauzibil în România. Această carenţă nu poate fi rezolvată prin declaraţii de conjunctură, ci numai prin efortul creator de a redesena instituţiile, astfel încît actorii scenei politice să joace alte roluri, sub cupola unui nou contract social. România nu va profita de etapa europeană, atîta vreme cît Biserica Ortodoxă se va complace în ambiguităţile „tranziţiei“. Pentru ca 2007 să devină o dată majoră, e imperativ ca asanarea politicii să primească binecuvîntarea unei Biserici eliberate de lestul demonic al vechiului regim.

Teodor BACONSKY 

(Dilema Veche, Anul III, nr.140 – 29 septembrie 2006)

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s