Tuturor celor pe care i-am trădat, smintit, dezamăgit: le cer iertare. Mă lepăd abia acum, la sfârşitul vieţii, de vechile legături cu îngerii căzuţi ai Securităţii. Semnînd un angajament în tinereţe am devenit toată viaţa un gardian al Partidului ateu, spionînd vieţile celor iubitori de libertate. Înţeleg doar astăzi că, prin turnătorie, am păcătuit împotriva aproapelui. Frica instalată de tancurile sovietice m-au făcut să uit glasul Celui care a spus: „Nu te teme” (Luca 5, 11). 

Ca toţi oamenii aflaţi „supt vremi”, am crezut şi eu în veşnicia comunismului. Nu i-am demascat minciuna în miezul său putred şi bolnav. Nu i-am condamnat erezia şi nici inumana plăsmuire a „omului nou.” Ca ales al Domnului, n-am ştiut să predic prin vorbe şi fapte speranţa şi curajul. În felul acesta, am semănat îndoiala faţă de credinţă.

Deşi creştini venerabili făcuseră temniţă grea pentru împotrivirea faţă de bolşevism – din Banat până în Ucraina şi din landul Branderburgic până în Vorkuta sau Kamciatka – tinereţele mele s-au obişnuit cu trista duplicitate a vieţii de preot al Bisericii şi colaborator al organelor de Stat.

Am acceptat excomunicarea fratelui meu, pr. Calciu-Dumitreasa. M-am scăldat în apele gri-unsuroase ale făţărniciei. Prin ploconeli şi ospeţe mănăstireşti cu tovarăşii din marea nomenclatură, am urcat nestingherit în ierarhie. România suferea de foame iar eu uitam de votul sărăciei monahale, participînd la congrese ecumenice despre lupta pentru pace. În timpul dărâmării lăcaşurilor de cult am lăudat ideologia Internaţionalei socialiste. Am nesocotit eroismul sfinţeniei.

Am iubit puterea lumească. Am căutat prietenia mai marilor cetăţii. Mi-am spus mereu că trădarea Evangheliei e îndreptăţită prin supravieţuirea aparatului bisericesc, cu toate cele bune şi cele rele. Fără de cuget, am greşit şi cer iertare prietenilor şi duşmanilor, deopotrivă. 

Mai ştiu, în plus, că lunga tăcere aşternută după Revoluţie n-a fost de bun augur. În absenţa acestei spovedanii publice, cerută de Didahia apostolilor (4.14), am acceptat şantajul politic. O dosariadă subterană a întârziat curăţirea Bisericii noastre. Corupţia morală şi financiară au înflorit. Minciuna a persistat.  

În ceasul al 11-lea suntem pesemne datori cu un munte de tăcere şi un veac de singurătate.

Mihail NEAMŢU