Modelul bizantin? Un eseu de Petre Guran

O dezbaterea despre rolul presonalităţilor în istoria României organizată de televiziunea română readuce în actualitate o reflecţie a mea mai veche asupra studiului istoriei în relaţie cu contemporaneitatea, provocată, la vremea respectivă, de evenimentul comemorării a cinci sute de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare.

Problema pe care o identificasem, este de fapt o întrebare pe care şi-a pus-o fiecare epocă istorică, anume cea a rolului modelelor istorice. Dincolo de locul marilor personalităţi în memoria colectivă românească, am să mă opresc asupra ceea ce am numit „modelul bizantin” în conştiinţa românească. Există un astfel de model? Şi care ar putea fi locul Bizanţului în cultura românească contemporană?

Trei Ierarhi

Voi începe prin a reaminti cititorului că numele dat acestui fragment din istoria omenirii este o convenţie erudită – provenind de la numele cetăţii ce a devenit capitala împăratului Constantin în 330 – ce numeşte un mileniu din istoria imperiului roman şi o arie geografică, partea răsăriteană a acestui imperiu. Dar acest nume s-a identificat cu o viziune particulară formulată în Europa luminilor: este istoria unei nesfârşite decăderi politice, militare şi a moravurilor (E. Gibbon). Lungă vreme, femei lascive şi eunuci lacomi, împăraţi sângeroşi şi călugări fanatici, fastul oriental şi corupţia endemică au populat reprezentările despre această istorie. Deşi istoriografia din ultimele două secole s-a străduit să corecteze această imagine, numele şi o parte din dispreţul pe care îl conota au rămas.

Bizanţul este astfel, la o primă privire, în mod cert un antimodel. Dar evocând numai gândirea juridică a acestei societăţi şi codificarea ei sub împăratul Iustinian I, prima emancipare juridică a femeii şi umanizarea relaţiilor casnice, performanţele administrative şi impresionanta creaţie artistică, perpetuarea culturii clasice şi interesul constant pentru gândirea filosofică a antichităţii, plăcerea spălatului şi gustul pentru rafinament intelectual, nu vom fi mai puţin unilaterali decât E. Gibbon. Singura constatare pe care şi-o poate permite istoricul este faptul ca cei o mie de ani de istorie în bazinul oriental al Mediteranei între antichitate şi începutul modernităţii ne explică în mare parte peisajul cultural al Europei până astăzi. Dar poate acest trecut din care am răsărit să ne modeleze şi pe mai departe?

Dispariţia statului bizantin in 1453 a încheiat o istorie tot atât de sigur ca şi căderea mult mai recentă a diferitelor imperii europene (de la Sfântul Imperiu romano-german până la imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei sau Uniunea Sovietică). Dar au temei românii să se simtă mai ataşaţi istoriei Bizanţului decât celorlalte istorii imperiale? Acestei întrebări i-a dat un răspuns istoria societăţii româneşti în ultimii 150 de ani.

Cel puţin de la secularizarea averilor mânăstireşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza încoace lumea românească, ce părea a trăi într-o prelungire ascunsă a Bizanţului, a întors definitiv această pagină. Limba franceză şi gândirea filozofică germană, evoluţia artei europene şi succesivele mode pe care le-a determinat, monarhia (şi mai recent republica) constituţională cu sistem politic parlamentar şi ideologiile statelor vest-europene au modelat evoluţia societăţii româneşti. Acesta este un fapt istoric. Prin experienţa comunistă, ce ne-a izolat o jumătate de secol de lumea liberă, România nu s-a despărţit de gândirea politică formulată în vestul Europei.

După această constatare simplă, că statul naţional unitar român democratic nu a inclus în evoluţia lui în mod vădit nici un element de civilizaţie bizantină, se cade să ne punem o a doua întrebare: ce ar putea fi un „model bizantin”?

 Din punct de vedere politic Imperiul roman de răsărit s-a conceput ca o putere politică universală. Împăratul era un instrument al voinţei lui Dumnezeu, ba chiar o icoană a monarhiei lui Hristos asupra întregului univers. El conducea statul şi stăpânea asupra societăţii. In această concepţie Biserica era una din instituţiile statului, iar corpul ei era societatea. Scurgerea secolelor apropia această societate de un ţel bine cunoscut, sfârşitul lumii materiale. Atât de-a lungul timpului, cât şi în scenariul evenimentelor din urmă (ta eshata în greceşte, ce a dat naştere cuvântului modern „eshatologie”, cunoaşterea despre cele din urmă evenimente pământeşti şi sfârşitul istoriei), principalul actor era un împărat, stăpânitor al întregii lumi cunoscute. Aspectul sacru al puterii politice decurgea din rolul ei religios, fie că era vorba de apărarea credinţei, a dreptăţii şi îndepărtarea răului, fie că era vorba dimpotrivă de persecuţie şi împilare, de o manifestare făţişă a răului. Icoană a lui Hristos sau icoană răsturnată a acestuia, ceea ce este Antihristul, împăratul coordona şi împlinea destinul omenirii. Acesta este unul din modelele politice produse în lumea bizantină.

Dar de la începutul încreştinării imperiului roman sub împăratul Constantin s-au ridicat voci care să contrazică acest model. De la episcopul Ambrozie al Milanului, care contesta dreptul împăratului de a acţiona cu violenţă în numele a ceea ce am putea numi, printr-un mic abuz anacronic, „la raison d’Etat”, până la diferiţii mărturisitori ai ortodoxiei ameninţate de fanteziile dogmatice ale puterii politice (spre exemplu, Maxim Mărturisitorul); apărătorii icoanelor munciţi de împăraţii iconoclaşti (în secolele VIII şi IX) şi, în cele din urmă pe firul istoriei bizantine, opozanţii uniunilor bisericeşti dictate de raţiunea politică (de la Lyon în 1274 şi de la Ferrare+Florenţa în 1439), o serie întreagă de clerici bizantini au apărat intâietatea Bisericii asupra puterii politice şi au condamnat comportarea tiranică sau abuzurile punctuale ale împăraţilor bizantini. Pentru aceştia puterea nu era sacră prin ea însăşi şi nu reprezenta neapărat voinţa lui Dumnezeu.

Un patriarh al Constantinopolului, Fotie (sec. IX), a gândit chiar pentru o scurtă vreme că puterea imperială ar putea fi limitată de legile dumnezeieşti exprimate de Biserică sau de propria creaţie legislativă a împăratului. Că în raport cu tradiţia politică bizantină cele câteva fraze ale patriarhului Fotie despre împărat nu puteau crea un sistem coerent contează mai puţin decât însăşi faptul că un patriarh bizantin putea să-şi imagineze o contraputere la cea a împăratului şi aceasta întrupată într-o căpetenie bisericească. Dar formulele lui Fotie n-au găsit un ecou în societatea bizantină înainte de secolul al XIV-lea, când ele intră într-o nouă culegere juridică, cea a monahului Matei Vlastaris. Acesta ar fi un alt model politic bizantin.

Şi ca model cultural, Bizanţul este departe de a fi unitar. Prestigiul culturii clasice convieţuieşte cu dispreţul pentru cultură al unei părţi a monahismului, gustul pentru informaţia excentrică şi enciclopedism cu tentaţia cenzurii intelectuale, fastul imperial cu asceza extremă mergând până la anularea nevoilor materiale. Polemica intelectuală despre adevărul Dumnezeului celui viu a degenerat nu odată în violenţă religioasă, iar misiunea paşnică a religiei creştine s-a preschimbat adeseori în convertire cu forţa sau deportare.

Cu toate acestea Bizanţul a fost un spaţiu al sincretismelor diverse şi al tradiţiilor paralele. Şi în această privinţă, politicii imperiale care a făcut din credinţa creştină o lege a statului unii clerici bizantini i s-au opus în numele unei libertăţi chivernisite de providenţa dumnezeiască. Când Vasile Macedoneanul credea că va putea converti cu forţa comunităţile iudaice din imperiu i s-a reproşat că încearcă să se înscrie în mod abuziv într-un scenariu eshatologic. O societate complexă ca Bizanţul nu poate corespunde unui model. Avatarurile istoriei au impus deseori modele contradictorii, ce au produs o admirabilă incoerenţă.

Rămâne în cele din urmă ortodoxia. De-a lungul istoriei ereziilor creştine puţine au fost cele pe care puterea politică să nu le fi îmbrăţişat, exemple ar fi arianismul, monofizitismul, monotelismul, iconoclasmul şi alte erori dogmatice de mai mică anvergură. Ortodoxia a supravieţuit în repetate rânduri printr-o mână de monahi, până ce aceştia vor fi găsit la curtea imperială o ureche binevoitoare. Dincolo de înlănţuirea evenimentelor, ortodoxia este acţiunea tainică a Sfântului Duh în istorie, este Biserica animată de prezenţa euharistică a lui Hristos. Când episcopi ridicaţi în scaun de ereticii iconoclaşti au votat într-o împrejurare oportună restabilirea icoanelor, acest oportunism nu a fost doar o tară bizantină, ci şi un act al proniei divine, dar episcopatul nu s-a putut niciodată prevala de infailibilitate în lumea bizantină.

Aproape sistematic repunerea în cauză a opiniei majoritare sau a părerilor comun admise a permis Bisericii să-şi hrănească tradiţia, cu ocazia fiecărei crize, din rădăcinile evanghelice. Grigore Palama în secolul al XIV-lea îl critica pe Dionisie Areopagitul, dar formula această îndreptare cu toată precauţia pe care o cere raportarea la o autoritate impusă de tradiţie. Grigore Palama la rândul său datorează unei circumstanţe istorice faptul de a fi sfânt şi nu eretic, anume victoriei militare a lui Ioan Cantacuzino. Scurta domnie a acestui împărat, sfârşind printr-o înfrângere ce l-a trimis la mânăstire, pare a fi împlinit un mic bobârnac al Duhului Sfânt pe calea ortodoxiei, dar o dezbatere teologică ce s-a prelungit până în ziua de astăzi a confirmat prin repetate frământări o intuiţie teologică ce nu a putut beneficia la vremea ei de confirmarea unui sinod ecumenic. Ortodoxia nu se confundă cu Bizanţul, iar Biserica răsăriteană a ştiut să prevadă şi să pregătească situaţia unui sfârşit al imperiului bizantin ce nu a însemnat sfârşitul lumii.

Model politic? Model cultural? Model de ortodoxie? Bizanţul este numai o moştenire istorică pentru întreaga Europă, ceva mai prezentă în societatea noastră până la un moment dat şi identificabilă în anumite reflexe „bizantine”, pe care le consemnează anecdota, cum ar fi răspunsul negativ al stareţei de la Suceviţa la cererea cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu de a întrerupe liturghia pentru a le permite vizitarea monumentului, evocând singurul caz în care aşa ceva s-ar putea face, dacă ar veni împăratul Bizanţului (opinie inexactă: liturghia putea fi întârziată prin repetarea imnului Trisaghion până la sosirea împăratului, dar nu întreruptă), sau vizita regelui Mihai la mormântul lui Ştefan cel Mare în 1992 pentru a consfinţi prin sacra sa prezenţă regală canonizarea voievodului, sau încă sfatul părintelui Ilie Cleopa la o vizită prea oficială a unui prim ministru român, că cel mai bun lucru este de a se gândi la moarte.

Dincolo de acest anecdotic se pot desfăşura eventuale proiecte în registrul rafinamentului stilistic şi al bunului gust sau al utopiei benigne. Daca în numele unei astfel de utopii ceva mai mulţi tineri ar învăţa greceşte, înfrumuseţându-şi mintea cu lecturi din Platon şi limpezindu-şi credinţa prin sfinţii părinţi, România nu ar avea decât de câştigat. Când regina Maria s-a lăsat fermecată de „stilul bizantin” la Cotroceni sau la Peleş, ea a dăruit României dintre cele mai frumoase exemple de art nouveau. Iritarea împotriva Bizanţului, pe care am putea-o întâlni sub sloganul „noi vrem Europa, nu Bizanţ”, nu poate ţine decât tot de o utopie şi de o tristă incultură.

Petre GURAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s