De curând, răsfoind „Jurnalul de idei” al lui Constantin Noica (ediţia 1990) şi privind cu încântare la frumoasele portrete, atât de tinereţe cât şi de senectute, ale filozofului, am rămas uimit mai ales de eleganţa şi distincţia – în plină indigenţă – a bătrânului Noica.

Am observat punga de tutun „Amphora” şi pipa lăsată în scrumieră, costumul „sel et poivre”, nodul impecabil al unei cravate frumoase – toate astea în contextul unei lipse acute de parale, dar neresimţită ca atare şi, înorice caz, asumate perfect prin instalarea în ermitajul de la Păltiniş. Ca mulţi tineri în România post-comunistă, m-am hrănit copios din mitul intelighenţiei interbelice.

Acest mit, de o teribilă eficacitate, nu rămâne intact, ci dimpotrivă, creşte precum un aluat dospit de noile documente recent publicate, de mărturiile ultimilor supravieţuitori ai acelei epoci. Acea epocă a avut, fireşte, vicii specifice, păcate mai ales politice pentru care a plătit, dar a avut şi calităţi incontestabile, din rândul cărora bunul gust şi manierele – într-un cuvânt: urbanitatea – sunt probabil cel mai greu de recuperat. De ce ar trebui ele recuperate? 

În fond, azi trăim într-o cu totul altă lume, în care valorile prime sunt prezenţa de spirit şi alinierea la standardele europene : eficacitatea, alegerea unui câmp restrâns de specialitate, munca multă şi cinstită, etc. Ele ar trebui recuperate tocmai datorită acestei nevoi de aliniere la standardele europene, tocmai datorită acestei reîntâlniri cu Europa.

Căci etica reîntâlnirii implică, pe lângă elementele indispensabile amintite între paranteze, şi acele valori, uşor vetuste, ce urcă până la noi din trecutul interbelic românesc şi care făceau viaţa de atunci ceva mai uşor şi mai plăcut de trăit. Desigur, mai trebuie lucrat mult la „romanul” acelei epoci, căci suntem departe de a cunoaşte în amănunt şi altfel decât arheologic, farmecul său de netăgăduit.

Un lucru transpare însă imediat din mulţimea notaţiilor de jurnal, a articolelor vremii, a romanelor (Mihail Sebastian, Mircea Eliade), a eseurilor (M. Vulcănescu, P. Comarnescu), a diverselor opere poetice (Emil Botta, Constant Tonegaru, etc.) şi anume, pofta de a crea, bucuria de a fi creator.

Atitudinea nostalgică nu ne poate duce însă nicăieri. Oricât am vrea să reînviem o lume apusă, ea e definitiv îngropată sub straturile groase ale istoriei ultimei jumătăţi de secol. Ne rămâne deci (şi nu e puţin!) posibilitatea de a căuta în noi deşteptarea unor virtuţi analoage care să facă faţă situaţiilor de astăţi, atât de diferite ca formă, dar şi ca fond. 

Moştenirea pe care ne-au lăsat-o creatorii acelor ani este atât una concretă (cultura sub forma instituţiilor, a studiilor, a şcolilor de gândire) cât una difuză şi discretă; cea de-a doua însumează toate acele comportamente pe care azi le numim, în lipsă de alt termen autohton mai precis, boiereşti. Faptul de a fi boier, delimitează în limba română din zilelor noastre, un câmp semantic pe care îl păstrează (la modul ceva mai pedant însă) termenul deja citat aici, de urbanitate şi pentru care parizienii au găsit deja un binecunoscut substitut (burghez de-a binelea, de data aceasta) – „le savoir-vivre”.

Fireşte, a fi boier, implică ceva mai mult decât a fi bine-crescut, dar ceea ce ne place să admirăm la România interbelică este în primul rând excelentul nivel comportamental al clasei de mijloc, succesul educaţiei publice în a înzestra respectivele generaţii cu nişte bune şi solide reflexe europeene. Personalităţi precum Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Andrei Scrima, Alexandru Mironescu, Dinu Pillat, Alice Voinescu, Ernest Bernea et alii ies din rând.

Ei fascinează, se constituie în nişte adevărate modele intelectuale şi spirituale. Însă nu numai scriitura şi gândirea lor ne seduc, ci şi integritatea lor morală (în sens larg, de comportament, de stil). Realitatea, în ceea ce-i priveşte, e mai puternică decât mitul. Celebritatea lor nu se datorează în spaţiul românesc doar literelor, ci unui stil de viaţă pierdut ţazi, şi pe care ei au continuat să-l întrupeze chiar sub comunism. Mircea Vulcănescu încarna la un moment dat figura intelectualului „de rasă” prin excelenţă – el sfârşeşte însă în adevărat martir, salvând viaţa unui camarad de mizerie… 

Cazul Andrei Scrima este unul aparte. Mult mai tânăr decât ceilalţi membrii ai Grupului de la Antim, din care, încă adolescent, începuse să facă parte, el emigrează precum Cioran, Eliade, Ionescu şi mulţi alţii. Strălucit savant, fin diplomat, el câştigă de partea sa pe universitarii şi prelaţii cei mai bine cotaţi din lumea întreagă.   Apogeul carerei sale este pregătirea cutremurătoarei reîntâlniri de la Ierusalim, dintre Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Constantinopolului din acea vreme, Athenagoras.

Cu toate acestea, există ceva patetic, mişcător, “donquijotesc”, în felul în care A.Scrima îşi semnează (“anonim”, cum spunea Caragiale) încă de la început primele studii scrise în India sau Occident: “Un moine orthodoxe de l’Eglise de Roumanie”. Să nu uităm că România era ţara pe care o părăsise aproape miraculos, scăpând de o încarcerare sigură şi de la o moarte probabilă! Tânărul călugăr ortodox cu doctorat de filozofie în India, era îndrăgostit de locul de unde plecase şi unde, ca prin închiderea unui larg cerc (aşa cum avea să mărturisească în anii ’90), simţea că se va întoarce invitabil la capăt de drum. Voi spune, după imaginea de mai sus a cercului perfect care se închide, că integritate se numeşte felul în care toţi aceşti oameni au trăit, creat şi murit, iubind ţara care îi formase şi prigonise la un moment dat. Perioada interbelică ne seduce nu doar prin altitudinea sa intelectuală, ci şi prin maniere, nu numai prin elită, ci şi prin excelenţa clasei sale de mijloc. 

Mihai TRIŞCAŞ