Oamenii urăsc. De ce? Pentru că au oroare de singurătate.

Resentimentul exprimă o carenţă ființială şi relevă un instinct parazitar. Deficitul de substanţă spirituală, afectivă, intelectuală sau materială a eului propriu îşi găseşte rapid explicaţia în succesul profesional sau prosperitatea metafizică a aproapelui. Nu ţi-ai grădinărit la timp propriul suflet şi atunci declari că toate roadele vecinului sunt acre sau veninoase! Invidiosul operează cu nemărturisita convingere că lumea e fundamental prost rânduită şi că, fără un denunţ al vecinului, al colegului sau al fratelui, întregul universul e sfâşiat de nedreptate.

Aici se infiltrează complexul narcotic al urii: fără fixarea oarbă pe trunchiul biografiei celuilalt, propria ta existenţă e vidă şi îşi pierde sensul. Resentimentarul, aşadar, e incapabil de singurătate. Viaţa găunoasă a frustratului etern se hrăneşte din intrigă, maşinaţiune, atac sub centură. Demolezi, demaşti, devoalezi, până la limita extremă a delirului imaginaţiei, întrucât sinele propriu e steril, încremenit în proiectul parazitării. Naturile resentimentare nu pot afirma creator şi n-au iniţiativa edificării pozitive. Ele câştigă notorietate doar pe contra-sens, cârtind, bârfind, prognozând eşecul. Resentimentarii n-au bucuria de-a fi spectatori ai excelenţei. „Cobea” nu acceptă să fie depăşit în statură, stil, faimă, elocvenţă, amenitate, har sau inteligenţă. Impulsul său egalitar îl face să uite că nu Salieri l-a fixat pe Mozart în istorie, ci invers.

Lumea resentimentarului e foarte strâmtă, în cele din urmă. Resentimentarul e fericit doar dacă poate înghesui corpul simbolic al celuilalt într-o ambuscadă. Colectivismul, îngrămădeala, josnica gregaritate – iată mediul de selecţie şi evoluţie al resentimentului. Omul raţional construieşte prin argument şi silogism, dar resentimentarul deconstruieşte prin apel la umori. Resentimentarul e antipersonalist prin faptul că fixează individul mereu într-o reţea. Cel din faţa lui nu e om, în primul rând, ci un inel dintr-un angrenaj (burghezo-moşieresc, capitalist, neocon, globalist, etc.). Muritorii de rând văd fapte şi întâmplări, dar resentimentarul, înzestrat cu al şaselea simţ, a identificat deja reţeaua, cabala, cureaua de transmisie şi ditamai complotul. Febra urii tâmpeşte, în cele din urmă, pentru că simplifică grosier atât misterul transcendenţei cât şi complexitatea imanenţei. Omul resentimentar e vizitat de prostie, aşa încât răspunsul cuvenit nu poate fi decât un dram sporit de compasiune (fără condenscendenţă).

Recapitulez, aşadar: resentimentarul e neputincios, parazitar, incapabil de solitudine, nefericit, imun la reflexivitate, indispus de teoria complexităţii, nevrotic şi niciodată foarte departe de paranoia. Vindecarea lui ar putea veni dintr-o cultură a admiraţiei dezinteresate, dintr-o împăcare cu propriul său destin, dintr-o recalibrare a ambiţiilor şi o domolire a râvnei distructive.

Aşa să ne ajute Dumnezeu…

Post-Scriptum

Dan Tapalaga (Hotnews.Ro): Dezbaterea despre ura si resentiment a fost generata de un articol scris de Mihail Neamtu si publicat de HotNews.ro intitulat Basescofobie si fanatism in media romaneasca. Horia-Roman Patapievici l-a folosit drept pretext si a publicat trei articole in EZV despre ura si sursele ei. Tema s-a rostogolit pe blogurile unor reputati intelectuali. De cateva saptamani, Vladimir Tismaneanu realizeaza pe blogul sau o ancheta despre ura si resentimet. Ii raspund pe blog personalitati din cultura romaneasca: Teodor Baconski, Mihai Sora, Mircea Cartarescu și alții. Citeste-le aici, aici si aici.