Decesul pedagogiei?

De la Titu Maiorescu (1840-1917) la Vasile Pârvan (1882-1927) sau Onisifor Ghibu (1883-1972), școala românească n-a dus lipsă de călăuze pricepute în arta pedagogiei. Tinerii întâlneau dascăli de suflet, iar nu doar birocrați plictisiți, patefoane ruginite sau eminențe cenușii străine de bucuriile și freamătul adolescenței. Citești memoriile elevilor de elită din perioada interbelică și înțelegi că liceul sau Universitatea nu erau fabrici de diplome, ci locul de întâlnire al unor modele de viață. Lecția nerostită a demnității profesorului de latină, bunăoară, îți inspira respect și curaj până la vârsta senectuții.

Spiru Haret, matematician și pedagog.

Războiul generațiilor era aplanat de consensul valorilor. Furtul intelectual inspira dezgust. Educarea frazei era un reflex natural al inteligenței. Gândirea sănătoasă întărea sacramentul amiciției. Seminariile la facultate aveau ținută și profil european. Dascălul era în primul rând dascăl. Vocația de gazetar, politician, diplomat sau editor nu putea motiva absența de la cursuri, improvizația bibliografică ori bovarismul academic. Întâlnirile între maestru și ucenic erau adesea informale și, astfel, lipsite de emfază. Nimic costisitor ori suprarealist într-o prietenie cu un „Mai Știutor.” Corespondența pe teme științifice cu coordonatorul de teză nu era chiar un vis intangibil. Scrisorile de recomandare nu se pastișau, în fugă și la grămadă. Deplasările la conferințele internaționale asigurau ieșirea ritmică din provincialism. Privilegiul investiției în tinerii de excepție anihila orice calcul egoist al mediocrității. Școala nu erau un debușeu pentru diverse întreprinderi private, ci legământul fidelității față de proiectul cunoașterii și idealul formării lăuntrice.

Cum se înfățișează Universitatea astăzi printre atâtea neprimeniri românești? Da, generalizările nedreptățesc. Dar dacă tirania imposturii excelează? La nevoie, ea știe să convertească un titlu occidental într-un stigmat. O întreagă „generație plagiat” tronează impudic la orizont. Foști activiști de partid conduc nestingheriți doctorate de filozofie în timp ce tineri hărăziți cu inimă și minte sunt excluși din pedagogia emulației sau chimia receptării. Pe scurt, „sistemul” se auto-reproduce în disprețul toxic față de profesionalism, randament și alteritate.

Până când?

 (septembrie 2007)

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s