Cei care lucrează în vânzări cunosc provocările pieței reci, întâlnirea cu refuzul și dificultatea stabilirii unui preț optim. Comerțul exprimă însă nu doar o necesitate de ordin economic, ci și o disciplină spirituală. Aflăm acest lucru dintr-o colecție de texte a călugărilor creștini din veacurile IV-V, cunoscută sub denumirea de Pateric (Apophtegmata patrum):

“A întrebat un frate pe avva Pistamon, zicând: ce să fac, întrucât mi-e greu să vând ceea ce produc?

Şi răspunzând bătrânul, a zis: şi avva Sisoe şi ceilalţi îşi vindeau rucodelia, adică marfa rezultată din munca lor. Aceasta nu este vătămare, ci când vinzi, spune direct preţul vasului. Dacă vrei să laşi puțin din preţ, asta stă în puterea ta și făcând așa vei afla odihnă.”

Ce mă uimește în acestă mărturie este faptul că mari părinți ai pustiei egiptene, deși dedicați votului sărăciei, se îndeletniceau cu arta vânzării. Produceau marfă din trestia Nilului și, tot ei, o vindeau către cei oamenii care aveau felurite nevoi. Ne putem ușor imagina că finalizarea vânzării însemna încasarea unor bani pentru monah și pentru comunitatea acestuia. Riscul lenevirii este mai mare decât tranzacția în sine.

Dialogul între ucenic și maestru include următorul pasaj:

Fratele a zis: Dacă am destul pentru nevoile mele, crezi că trebuie să mai fac obiecte de vânzare? Bătrânul i-a răspuns: Oricât de multe lucruri ai avea, nu te opri din rucodelie, atâta vreme cât poți și sufletul este netulburat.

Așa cum spune Dylan Pahman, acest text confirmă viziunea patristică despre bogăție și sărăcie. Nu profitul este rău în sine, nici pauperitatea nu reprezintă o virtute, ci intenția omului care îmbrățișează aceste realități. Pe scurt, îndemnul lui Avva Pistamon ar putea fi rezumat astfel:

Vinde-ți marfa în piață și iubește-ți aproapele!