Am citit multe comentarii superior-benevolente la adresa cărților motivaționale și a seminariilor preocupate cu dezvoltarea personală. E interesantă reacția, pentru că trăim în țara cu cei mai demotivați copii și cu cei mai demotivați educatori din Europa.

Problematica dezvoltării personale e veche. Grecii clasici îi spuneau paideia. Germanii modernă a consacrat conceptul de Bildung – cu înțelesul de formare a omului lăuntric.

Arta oratoriei a coabitat dintotdeauna cu știința motivației. Voința e un mușchi al sufletului care se atrofiază ca orice alt organ nefolosit. Isocrate știa că atenienii războinici trebuie îmbărbătați. Pericle, așișderea. Generalul Patton, deopotrivă.

Însă nu doar batalioanele armate trebuie motivate. De maximă concentrare mentală și eficiență pragmatică au avut mereu nevoie sportivi ca Andre Agassi ori Serena Williams, dar și divizii întregi de vânzători în mari companii globale – de la General Motors sau Nestle până la Walt Disney sau Herbalife. Nevoia este ubicuă, deși nivelul discursului motivațional diferă.

Voi fi sincer: mă hrănesc și eu cu acest gen de literatură. N-am scos din bibliotecă Biblia, Patericul sau Filocalia, dar simt nevoia, ca trăitor în lume, să ascult discursurile unor profesioniști din lumea vânzărilor în rețea, a afacerilor de familie, a experimentelor start-up, a antreprenorilor vizionari care au schimbat lumea.

Poate că înainte de-a judeca superior genul acesta de literatură (foarte diversă, altminteri), trebuie să revizităm puțin istoria Americii pentru a înțelege originea discursurilor motivaționale.

Tradiția e veche și merge înapoi la puritanii calvini care vorbeau de la amvon, gratuit, despre succesul material și despre binecuvântarea divină în termeni de convergență (supra)naturală… Cartea Proverbelor a fost poate cel mai citit text motivațional din secolul XVII american.

Antreprenorii politici care au construit națiunea americană s-au hrănit din imaginea eshatologică a orașului așezat pe o colină pentru a lumina lumea întreagă. The City upon the Hill…

Cu timpul, secularizarea și-a spus cuvântul. Doctrina depravării umane, susținută de augustinienii radicali ai protestantismului, a intrat în conflict cu optimismul iluminist. Unii negau oglindirea chipului divin în natura umană; alții eliminau cu totul noțiunea de păcat și vinovăție.

Avocații pesimismului antropologic au uitat de pilda talanților (prin care Dumnezeu cere din partea omului un efort activ de multiplicare a darurilor cu care a fost înzestrat). De cealaltă parte, frenezia îmbogățirii rapide i-a făcut pe mulți americani să uite sursa transcendentă a belșugului. Idolatria banului a ucis respectul pentru umanitatea fiecărui semen – bogat ori sărac, străin sau localnic, negru sau alb, creștin sau necreștin.

Au apărut școli de business pentru care etica evanghelică era deja prea strâmtă. Se oferă astăzi, la marile Universități americane, titluri de MBA fără ca titularul să fi auzit vreodată parabola semănătorului rostită și tălmăcită de Iisus…

În secolul XX, pastorii bisericilor care au ratat dialogul cu lumea antreprenoriatului s-au trezit înlocuiți de faimoșii motivational speakers.

Cineva a umplut nevoia a milioane de liber profesioniști care, în fiecare dimineață, se luptă pentru a reuși în viață.

Vocația religioasă a Pilgrim Fathers a fost uitată, poate, și-a rămas, ca notă dominantă, discursul despre succesul imanent al omului întreprinzător.

Excepție fac autori de talia lui Zig Ziglar, John Maxwell, Ben Carson, Stephen Covey & Jim Rohn – vorbitori care insistă asupra importanței dimensiunii metafizice, etice și spirituale (făcând trimiteri constante la textele biblice) în tot procesul de creștere a valorii economice.

Autori ca Robin Sharma & Tony Robbins merg într-o altă direcție, pledând pentru spiritualitatea de tip extrem-oriental, poate chiar New Age. E frecventă trimiterea către îndumnezeirea sinelui, însă fără har și fără mijlocirea unui Mântuitor. Hristos e înlocuit cu Buddha.  Rugăciunea e înlocuită de meditație. Creatorul e înlocuit cu Universul. Monoteismul se transformă în panteism. Rigoarea doctrinară alunecă în sincretism.

Discursul motivațional nu poate abandonat, însă, în mâinile celor lipsiți de cultură istorică, aspirații spirituale și educație teologică. Cred că liderii creștini, în genere, și Ortodoxia în particular, chiar trebuie să vorbească mai des despre semnificația înmulțirii talanților din perspectiva referatului biblic al Creației – lumea lui Dumnezeu fiind plăsmuită într-o logică a abundenței, nu a penuriei.

Voi rezuma, așadar, ceea ce cred despre literatura motivațională.

E un produs american tipic pentru o societate scutită de traumele și inceritudinile războaielor europene. E un discurs bazat, de cele mai multe ori, pe experiența reală a unor oameni de succes.

Asemenea cărți merită citite mai ales în tinerețe. Ele pot fi aplicate ca antidot la newspeak-ul bruxellez omniprezent în retorica parlamentarilor europeni (încrezători în directive statale și iluminări venite de la centru). Literatura motivațională uzurpă atât fatalismul mioritic (reluat de Cioran într-o notă de cinism liric superior), cât și sloganurile auto-victimizante ale marxiștilor de rit nou (Remus Cernea & co).

Nu prea găsești autori motivaționali în căutarea țapului ispășitor… Și ăsta e un semn al decenței. Succesul începe cu asumarea responsabilității individuale.

Cum anume trebuie aplicate sfaturile autorilor? În funcție de propriile valori spirituale. Merită o încercare? Cu siguranță.