De ce voluntariatul bezmetic ucide uneori prietenia?

Toți tinerii iubesc voluntariatul. E frumos să ai pasiunea gratuității. E minunat să plantezi copaci, să gesticulezi în agora, să publici reviste de nișă, să traduci opere literare, să lansezi proiecte civice la apă. Dar toate costă timp și bani. Există, deci, și consecințe neprevăzute ale muncii în echipă, între care cea mai tristă mi se pare pierderea relației sau moartea prieteniei în numele unui ideal abstract, îmbrățișat cu patimă.

Vreau să rezum aici tot ce-am înțeles despre cultura voluntariatului din patria-mamă: neclaritatea raporturilor atrage frustrarea, neputinţa, eșecul.

Imprecizia termenilor de colaborare între oameni generează supărări, bombăneli, bârfă și chiar gesturi violente de rupere a relației. De ce e prost finalul? Pentru că începutul a fost tocmit pe fugă.

Românii nu semnează contracte atunci când vor să ajute, ci merg pe mica înţelegere. Emoția începutului e pecetluită de-un acord verbal entuziast. După ce resursele de generozitate afectivă, timp liber sau bani se epuizează, apare confuzia: „mi-ai promis ceva, n-ai livrat la timp, ai spus una, am înţeles alta etc.”. Totul conduce la ceartă şi dezamăgire. Cel care-a promis se dovedește că n-are cuvânt. Cel care face reproșul se dovedește că n-are inimă. Uzura personală domină peisajul.

Ce lipsește, de fapt? Precizia enunțurilor în alocarea sarcinilor. Românii se tem de relațiile mediate juridic și fug de cuvinte precum „profit”, „câștig” sau „bani”.

Printr-un contract, poate, dispare poezia raporturilor spontane, solidaritatea de grup și sentimentul organic al frățietății. În același timp, contractul preîntâmpină coșmarul deciziilor neprevăzute. Ordinea juridică oferă o dimensiune instituţională raporturilor sociale.

Raportul de amiciţie funcţionează minunat doar când e departe de limbajul juridic („dreptul meu”). Recursul la argumentele intime de tipul „fidelitate”, „ascultare”, „empatie”, „înţelegere” (şi reversul lor: „trădare”, „lașitate”) ameninţă însăși esența prieteniei.

Și totuși. Proverbul românesc spune: Drujba-i drujbă și slujba-i slujbă. 

Mulţi dintre noi s-au implicat naiv în acţiuni de voluntariat cultural, civic sau politic. N-am știut ce-am vrut, n-am avut o misiune clar definită, cu termene precise, şi nici obiective de etapă. Ne-am dat sufletul pentru un Crez, am ars cu intensitate şi apoi, descoperind fie dificultatea exerciţiului de leadership, fie absenţa unei mape cu responsabilităţile individuale, ne-am declarat dezamăgiţi.

Ce-i drept, românii stau prost la organizare. În haosul generat de lipsa planificării, apare rapid și nevoia de ţapi ispăşitori. Oriunde-i debandadă, fiecare om își asumă meritele individuale și deplânge vehement minusurile colectivității. Apar, foarte previzibil, parantezele auto-referenţiale: „eu v-am spus”, „eu am făcut asta”, „eu am încercat”. Nu este exclus să se ajungă la înjurături, jigniri copioase ori chiar blesteme.

Cine oare ne-ar putea preda arta voluntariatului matur? Cine alții dacă nu americanii ar putea să ne învețe echilibrul onest și pragmatic între „sfera publică” și „interesul privat”? Acești optimişti incurabili ai planetei sunt obsedați de acțiunea directă și sunt mereu orientați către rezultat. Ceea ce unii europeni denumesc prin „comportament egoist” nu este pentru americani decât o legitimă extensie a principiului independenței.

Ca să dai, trebuie să ai de unde.

Și, în fond, nimeni dintre cei care nu-ți plătesc facturile la apă, electricitate sau căldură n-are dreptul să-ți judece alegerile de om liber și adult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s