Tu cui porți o amintire caldă?

Răsfoind adnotările din caietele scrise-n perioada 2000-2004, am înțeles că n-am fost niciodată singur. M-au împins de la spate îndemnurile și pildele atâtor oameni virtuoși. Ascultându-le povestea, am găsit puterea de-a reîncepe călătoria in the pursuit of happiness.

Am priceput că viața fericită face durata parcursului mai lungă decât sărbătorirea, în sine, a unei victorii finale. Aș evoca aici doar lupta bunicii mele pentru supraviețuirea materială a fiicelor sale într-o școală prestigioasă din Craiova. Noaptea, bunica din partea mamei țesea covoare și se ruga ca fiica ei să treacă examenul la facultate.

Mi-am amintit de forța sufletească a mamelor din România, cele care duc în spinare umilința vieții pentru ocrotirea viitorului copiilor lor.

Pentru a-și trimite odraslele la școli înalte, părinții pruncilor de odinioară făceau sacrificii uriașe. 

Nu se punea atunci problema șpăgii, a fentei, a minciunii.

Astăzi, lucrurile se rezolvă și altfel. Atâția dintre noi butonăm telecomanda televizorului, pierdem vremea în stil mare, răsfoim Facebook pentru anecdote fribole sau albume foto și dăm apoi vina pe sistem…

Recunoștința față de înaintași nu-i doar un puseu sentimental, ci o exigență morală și-o chemare la fapte. Gratitudinea e firul roșu care străbate conștiința apartenenței.

Noi suntem suma investițiilor de încredere venite din partea celor apropiați.

Fără conservatorismul memoriei, orice fabulație progresistă decade-n abisul iluziei și e strangulată în corsetul ignoranței.

Când fac apel la tradiție, vreau să evoc importanța măiestriei, adică a excelenței profesionale a ceasornicarului care așază cu migală toate rotițele mașinăriei. 

Când vorbesc despre recunoștință, elogiez doar frumusețea relației ucenic-maestru, pierdută astăzi prin învățământul de masă al fabricilor de diplome. Fac trimiteri la dascălii mei pentru că aceștia mi-au luminat pașii.

Exalt prieteniile imaculate ale studenției pentru că-n jurul cărților mari și al conversațiilor despre știință, artă sau religie mi-am salvat cei mai prețioși ani de viață. Suntem verticali doar căutând, printre cei dragi, modele vii ale desăvârşirii.

Cea mai importantă experiență a omului nu-i șlefuirea intelectului, cât formarea caracterului. Cunoașterea de sine rezultă dintr-un amestec permanent de familiaritate și de înstrăinare. Ieșirea din viața călduță garantează progresul.

Trăiești învecinarea bună și, brusc, apare vertijul dezrădăcinării. Altminteri, stagnezi. Eșecul nu-i o fatalitate, ci doar o lecție plină de îndemnuri și pilde.

O încurajare către ce? Spre o viață trăită cu sentimentul plinătății. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s