De ce-am plecat din România?

Crăciunul anului 1989 a fost momentul în care liderii eșantionului doi al Partidului Comunist Român și-au lichidat stăpânii. Totalitarismul a roșu a intrat și a ieșit, formal, din istoria țării noastre printr-un asasinat.

A urmat marele jaf și lupta dură pentru controlul resurselor. Fabrici cu mii de angajați au falimentat și industrii competitive s-au năruit sub ochii incompetenți ai politicienilor. Rămâneau pe drumuri mii de specialiști care învățaseră meserii respectabile — de la sticlărie, faianță, porțelan, țesături, pielărie, marochinărie, confecții, tricotaje, filatură, căi ferate, drumuri și poduri și până la tâmplărie, șuruburi, mecanică auto, utilaje și piese de schimb, poligrafie, exploatări miniere, morărit, siderurgie sau metalurgie. Sindicatele muncitorești erau infiltrate cu impostori, inși slabi, șantajabili și, deci, cumpărați la bucată.

Au venit apoi mineriadele care au zdrobit entuziasmul tinerilor studenți. Elita care făcuse Revoluția în stradă era masacrată. Primul asasinat împotriva României libere s-a petrecut pe treptele Catedralei din Timișoara și, mai apoi, pe caldarâmul însângerat al Pieței Universității. După măcelul din 13–15 iunie 1990, ambasadele occidentale au privit cu stupoare către Puterea neocomunistă de la București. S-au rupt legături diplomatice prețioase și s-au deschis răni adânci în psihicul colectiv al națiunii. Neîncrederea în viitorul țării dicta, pentru foarte mulți concetățeni, o singură soluție: emigrarea.

Tulburarea sufletească ne-a copleșit atunci când Ion Iliescu s-a apropiat de ograda vechiului agresor: Rusia sovietică. Președintele României a semnat, în 1991, Tratatul de Prietenie cu URSS, deși Kremlinul comandase amputarea elitei românești în temnițele de la Sighet, Gherla, Aiud, Jilava sau Periprava. Prăbușirea Zidului Berlinului n-a avut nicio relevanță pentru gândirea lui Ion Iliescu.

Țara noastră se îndepărta vertiginos de lumea civilzată. NATO și Uniunea Europeană păreau o himeră pentru cetățenii României. Fostul bolșevic plebiscitat la 20 mai 1990 săruta poala Maicii Rusia într-o fază muribundă. Un președinte chemat să țină aprinsă făclia Libertății îngenunchea la picioarele sovieticilor, a celor care ne luaseră Tezaurul, smulgând din trupul țării Basarabia, Bucovina de Nord, Insula Șerpilor și Ținutul Herța.

Abia în 1996 s-a schimbat macazul. Prin victoria Convenției Democratice s-a clarificat direcția vestică a României. Alegerile scoseseră în stradă milioane de oameni, din toate orașele mari. La 3 noiembrie 1996, euforia studențimii s-a revărsat în valuri spre piața centrală din Cluj. Atunci când s-a anunțat victoria lui Emil Constantinescu, milioane de români au vărsat o lacrimă de bucurie. După blocajul pe roșu la semaforul istoriei, unda verde ne-a permis demarajul spre modernizare.

Ne-am putut despărți, treptat, de monopolul statului asupra instituțiilor bancare, ca și de puzderia întreprinderilor falimentare. Ieșeam de sub zodia unui trecut ruginit și detestabil. Economia de piaţă se dezgheța. Primele privatizări de succes au apărut ca urmare a unei viziuni liberale despre economie. Îmi amintesc discuțiile despre privatizarea uzinelor Renault la Pitești (proiect în care s-a implicat direct premierul Radu Vasile). Orgoliile omenești, ca și lipsa de integritate a liderilor dreptei, au domolit elanul reformator. N-am avut curajul cehilor, inteligența balticilor sau viziunea polonezilor pe termen lung.

Ordinea morală a societății românești rămânea profund bulversată. Neseriozitatea și înșelătoria reprezentau constante ale interacțiunii sociale dintre oameni. Însănătoșirea sistemului judiciar întârzia. Statul român nu pierdea niciodată în procesele cu firmele private. Marii investitori stăteau departe de centrele corupte ale baronilor locali. Starea spitalelor, ca și a școlilor, se înrăutățea. Aproape opt milioane de români trăiau sub pragul sărăciei. În plus, președintele României a uitat suferința românilor din Bucovina și Moldova ștefaniană.

În ianuarie 1999, ultima mineriadă regizată de Miron Cozma a probat slăbiciunea instituțiilor statului în fața unor rețele infracționale. Descopeream cu toții fragilitatea democrației. Intelectualii din jurul GDS făceau marșuri de protest. Confruntarea de la Costeşti, unde poliția și jandarmeria luaseră o bătaie de pomină de la mineri, m-a convins că trebuie să-mi fac bagajul.

Unde? Spre orice destinație posibilă…

(Citește și Nopți între Lunca Dunării și Calea Lactee)

2 comentarii »

  1. După măcelul din 13–15 iunie 1990, ambasadele occidentale au privit cu NEPASARE …
    Gadele stropit de sangele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul insotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. (@Constantin Brancoveanu)…
    Unde? Spre orice destinație posibilă…(tu)
    cel putin ai scapat. ce-ti mai bati capul. te doare la basca ai cetatenie. ai bani. ce-ti pasa tie de sirul lung de martiri romani? pe cine plangi tu? de ce te justifici de ce o trebuit sa pleci din ro? parintilor tai care au inghitit mizeria si poate o mai inghit? pe restul romanilor nu-i intereseaza mica ta problema existentiala. Romanul e ala care o ramas, care rabda, care tace, care plateste, prostul, insultatul, care se roaga si spera la o judecata dreapta, una nepaminteana. intimplator am dat peste scrierea ta, starnisii un val de simpatie pe fb si likeuri. sa sti ceva frontul e aici, aici se duce lupta, americanii parasutau manifeste si luptatorii din munti se stingeau la sighet, aiud … sau aiurea… Yalta.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s