Cerul Olteniei veghea ocrotitor. Era vară.

Serile petrecute în Lunca Dunării cuprindeau, în anii copilăriei, momente speciale de tihnă și odihnă. Rudele de la București se întâlneau la țară cu părinții noștri din Ardeal și, atunci, bucatele erau îndestulătoare. Se tăia cocoșul, sau poate chiar un curcan fălos.

Sub comunism, arta culinară era o inițiere în arta supraviețuirii.

Imaginația bucătarului era grav amenințată de sărăcia vremurilor. Chiar și așa, vara ieșeam pe prispa bunicii îmbiați cu mirosuri aromate: aripioare de pui la tigaie, mâncare de praz, mămăligă cu ostropel. Bunicul cobora în beci și aducea o carafă de vin roşu, rece și bun. Se lăuda cu două sortimente locale: „zaibăr” sau „1001”. Cina se încheia, invariabil, cu ritualul spargerii celei mai dulci lubenițe. 

Bucătăria este o știință eminamente experimentală, pe care bunica a practicat-o toată viața cu pasiune, talent și simț al improvizației. Dacă vrei să te vindeci de erorile platonismului, îți arunci privirea într-o bucătărie de vară, dai valoare inovației și treci imediat la treabă.

Casa bunicilor avea o curte largă, unde stăteam la taifas până seara târziu, după miezul nopții. Sub bolta răcoritoare cu viță de vie, discuțiile se încingeau pe orice subiect. În spatele curții se înălța un nuc falnic, un păr bătrân și un dud stufos. Când nu bârfeam „situațiunea“ politică, divagam pe marginea legendei lui Petrache Lupu de la Maglavit. Oltenia bântuită de superstiții magice și ritualisme păgâne, unde teama de strigoi nu dispăruse, a cunoscut în anii 1930 febra unui misticism inofensiv. N-am simțit niciodată nevoia să disprețuiesc naivitatea reprezentărilor rurale ale divinității, sub titulatura de Moșul. Într-o cheie științifică, am învățat să descopăr „Carul Mare“ pe harta uriașă a Căii Lactee. O stea căzătoare prevestea, se spunea, moartea unui om tânăr. Privind cerul înstelat, ascultam atent lecțiile de astronomie ale unchiului Lori și nu oboseam niciodată.

Privind „Luceafărul“ dimineții, am trăit sentimentul cumplit al micimii față de infinitatea universului.

Simțeam, fără să pot conceptualiza intuiția, că totul are un sfârșit: copilăria și vacanța, războiul și pacea, mitul și istoria, imperiile sau regatele.

Nimic nu putea dăinui veșnic într-un cosmos pentru care Terra nu reprezintă decât un firicel de praf… Atunci mi-am zidit un lăcaș special în inimă — un culcuș pentru acea „lumină lină, nuntă leac, tămăduind veac după veac…“

Ca prunc dus mai rar la biserică, n-am zăbovit prea mult — nici mental, nici fizic — în preajma unui mysterium tremendum. I-am intuit doar existența, forța și rezistența.

Însă toate aproximațiile de ordin spiritual erau perturbate de preocupările teluric-nevinovate ale mediului înconjurător. Aș minți să spun că recitam Daniel Turcea la capătul unor zile agricole — literalmente jegoase. Nu, seara venea cu porția de amuzament frivol, bârfă benignă și audiţie radiofonică aleatorie în preajma unei fântâni comunale (numită și astăzi „La răscruci“).

Împreună cu prietenul Arturică din București sau Jane din Timișoara, făceam flotări, ne tonifiam muscular sau riscam un șpagat. Bravam prin discuții „docte” despre legendele muzicii pop sau rock: Michael Jackson, Freddie Mercury, Bon Jovi, James Hetfield și alți asemenea giganți.

Ascultam pe furiș emisiunea „Metronom” de la Radio Europa Liberă și savuram fiecare minut de actualitate muzicală.

Unii copii veneau educați în gustul pentru romanțe al bunicilor: repertoriul Ioanei Radu, bunăoară, ne-a fost impus de-un verișor îndepărtat din Ploiești. Tot cam pe-atunci s-a lansat, senzual și electric, tânăra Loredana: „Bună seara, iubite!” (amantul imaginar fiind, în urechile mele, Ion Caramitru…).

Am trăit o copilărie fără aparate video și fără televizor color.

Priveam uneori la posturile bulgărești sau iugoslave, fără să pricepem nimic din limba slavă a vecinilor noștri. Noutatea sfârșitului anilor optzeci venea prin Technotronic sau Dr. Alban, descoperiți pe diverse benzi magnetice.

Ne încântam ca proștii de spectacolul sărăcăcios al limbii engleze cântate de acești artiști. Cumpăram, chiar fără să vrem, toată strălucirea plastifiată a primelor casetofoane cu leduri… Primeam cu reverență orice produs occidental, oricât de îndoielnic ca valoare estetică sau culturală. Acordam muzicii rolul de precursor al schimbării politice.

Speram, aproape mistic și fără temei, să fim martorii unei prăbușiri a sistemului politic care guverna tălâmb și isteric întreg bioritmul vieților noastre.