Când mama dă viață unui pui de om, ea investește un “ceva” incomensurabil: sudoarea frunții, răbdare și lacrimi, durere fizică ori zestre genetică, afecțiune și timp. Pe toate le-am putea rezuma într-un singur cuvânt: încredere.

Relația mamă-copil este modelul absolut al intimității. Fără să simtă încrederea mamei, copilul nu primește laptele de la sân, adică însăși sursa vieții. Ce descoperi privind atent această relație?

Încrederea este viață.

Și ce sunt viețile noastre, dacă nu suma actelor de încredere și generozitate pe care alții le-au investit în noi, începând cu mama?

Încrederea se investește gratuit, dincolo de reciprocitate și fără o anume condiționare legalistă. Dacă oferi încredere, atunci n-o faci pentru a o retrage imediat.

Pe măsură ce îmbătrânesc realizez că nu exprimăm niciodată îndeajuns recunoștința noastră față de oameni care ne-au oferit mai mult din rezervele de capital afectiv acumulate în banca lor de investiții sufletești… Iar uneori primești de la necunoscuți mai mult decât te așteptai de la niște oameni apropiați.

Dacă am primi doar ce merităm, cine-ar scăpa de bice? — se întreabă Shakespeare, undeva. N-am lăudat îndeajuns părinții și bunicii, mentorii și dascălii, sponsorii și îndrumătorii cărora, astăzi, le datorăm împlinirea lăuntrică ori succesul profesional.

Marii noștri binefăcători sunt, adesea, portrete discrete într-o galerie de anonimi: oameni care n-au apărut la televizor, personaje care ignoră beția celebrității.

Datorăm însă mult și înaintașilor, fixați ca niște ramuri pline de sevă în arborele genealogic al familiei: misteriosul fond genetic al străbunicilor, atenția unor părinți responsabili, inima unor bunici darnici…

În fiecare zi avem un motiv să mulțumim celor care ne-au socotit vredinci de încrederea lor.