Jurnal berlinez. Despre lecția memoriei

E ora prânzului. Flanez pe străzile ploioase din centrul capitalei: Unter den Linden, Strasse. 17 Iuni Str. marchează revolta din 1953, când muncitorii din DDR s-au revoltat împotriva „orânduirii socialiste”.

Orgoliul prusac al Berlinului s-a stins sub cenușa ultimei conflagraţii mondiale. Frenezia cu care poporul german a încurajat ascensiunea lui Adolf Hitler rămâne un capitol misterios în tratatele de psihologie. Demonismul nazist n-a putut fi exorcizat din interior. Cohorte de oameni educați au căzut la pat cu ideologia. Nici militarii de carieră, nici intelectualii critici, nici clericii conservatori și nici jurnaliștii liberali n-au reușit să stopeze marșul nebuniei sau metastaza canceroasă a nazismului spre chiar centrul nervos al statului german.

Astăzi, harta orașului e punctată de umila prezenţă a bisericii Kaiser-Wilhelm Gedächtnis. Trupul acestui lăcaş e ciung, dar totuşi vertical. O frumuseţe zdrobită ne vorbește despre demnitatea supraviețuirii.


Să reziști înseamnă, uneori, să-ți pierzi mădularul fără a-ți pierde conștiința. Memoria atrocităților scoate la iveală importanța, dificultatea și, mai ales, gravitatea iertării.

Pe câteva bulevarde, însemnele victoriei aliaților concurează simbolurile înfrângerii. Citesc panouri mari cu imperativul categoric: „Nu uitaţi! Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.” Cum ar fi să vedem în centrul Bucureștiului mesaje de tipul: „Nu uitaţi de Sighet, Aiud, Gherla, Periprava”?

Câtă diferenţă între experienţa colectivă a pocăinţei asumată în Germania postbelică şi amnezia post-sovietică din lagărul estic sau paranoia autoritaristă a japonezilor. (După triumful americanilor, guvernul de la Tokyo a consacrat postum „eroii” kamikaze, veneraţi ca sfinţi ai neamului în templele şintoiste din insula niponă. În România, lustrația a fost interzisă. N-a existat nicăieri un sentiment viu de remuşcare.)

Asumarea penitenţei: iată comandamentul politico-teologic pentru care au militat creştinii din toate veacurile. Mă gândesc la Konrad Adenauer (1876–1967), primarul oraşului Köln și arhitectul reconstrucţiei democratice în Germania federală. Ce calitate umană avea un cancelar şi ministru de externe al guvernului creștin-democrat din anii ’50! Într-o Românie guvernată de „Frontul Salvării”, nici Biserica, nici statul secular și nici măcar societatea civilă n-au putut redresa fibra morală a unui popor înșelat de ideologie. Am vrut să uităm un coşmar, fără să-i înţelegem sorgintea rea și vicleană!

Sunt la Berlin și retrăiesc, aievea, momentele de groază și demonism ale nazismului. Chiar și cercetarea ştiinţifică pură, cum ar fi chimia sau fizica, are o istorie a servituții sub dictatura nazistă. Demnitatea Universității germane a fost cel mai grav compromisă prin discursul lui Martin Heidegger ţinut la 27 mai 1933 în Freiburg im Breisgau. Gânditorul din Pădurea Neagră ajunsese să exalte „serviciul muncii, cel militar şi cel al cunoaşterii” împletite organic „în esenţa destinului poporului german” sub conducerea unui dement „conducător”. Un episod de abatere morală și orbire sufletească, la fel de rușinos ca prigoana împotriva propriilor săi profesori de origine evreiască (Edmund Husserl). Am uitat, oare, aceste lucruri?

Dietrich Bonhöffer a fost printre cei foarte puțini care s-au opus delirului și-au complotat împotriva lui Hitler. Prin martiriul său, Bonhöffer face mare cinste creștinătății universale. Un alt teolog anti-nazist, elvețianul Karl Barth, s-a opus transformării lui Iisus într-un simplu învățător al Palestinei. Ca Domn al creației, Iisus și-a lăsat amprenta asupra fiecărei persoane umane: evreu, polonez, țigan, slav, african sau orice altă naționalitate.

Din ce izvorăște curajul înfruntării totalitarismului? Din credința că Iisus este Domnul vieții tale. N-ai alt stăpân. Diavolul i-a oferit lui Mesia împărăția acestei lumi: visul puterii, cu tot ce înseamnă bani, sex ori glorie pământească. Este oferta pe care Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot și alți dictatori n-au putut-o refuza. Germania nazistă și-a atras singură dezastrul prin megalomania celor care, cu Hitler în frunte, au făcut din Istorie un idol și din mândria rasială un altar sângeros.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s