Mulți tineri au uitat ce-a însemnat pentru prima generație de români liberi întâlnirea cu Occidentul.

Imediat după Revoluție, oameni veniți din toate județele țării stăteau la coadă pentru a obține, după nopţi şi zile petrecute la Bucureşti, banala viză de călătorie. Astăzi, pașaportul pentru Europa e accesibil și fraţilor noştri din Republica Moldova. Vestul nu ne permitea atunci să-i traversăm granițele în voie.

Suportai, volens nolens, frustrarea drumurilor lungi spre Gara de Nord. Luai metroul spre Piața Romană, iar în fața ambasadei Marii Britanii, pe strada Jules Michelet, stăteai zeci de ore la rând, într-o prelungită umilinţă şi enervantă aşteptare, cu frigul în picioare și foamea urlând prin stomac.

Tăceai, boscorodeai, înjurai și iar înghițeai răbdări prăjite. Vedeai cum şpaga propulsează anumiți indivizi pe lista celor invitaţi la interviu. Îndurai absența unui WC decent prin apropiere. Acceptai bucuros toate aceste teste de personalitate, pentru că te aştepta eliberarea din obositorul funicular.

Ce căutam cu adevărat în postura de „căpşunar academic” ? Voiam niște bani? Doream o diplomă de master of arts? Căutam titlul de doctor la o universitate de top? Traiul mai bun, bibliotecile bogate, şcoli de prestigiu — erau oare acestea suficiente pentru înțelepțirea firii mele?

Cred că nu. Voiam mai mult. Nu era suficient să aprofundez cunoaşterea mecanismelor politice ale modernităţii occidentale. Tânjeam după cunoașterea adevărului despre om și despre chemările sale profunde, dincolo de tribulațiile ego-ului căzut.

Căutam îndărătnic întâlnirea cu misterul ultim al vieții. Și căutarea n-a obosit.