Într-o epocă pe deplin seculară ca post-modernitatea, atitudinea pur contemplativă în faţa provocărilor lumii nu e chiar cea mai recomandată. Pentru omul atent la relevanţa creştinismului în reţeaua inextricabilă de fapte şi texte care e lumea contemporană, discursul de identificare a Celuilalt se cere mereu re-evaluat, corectat, nuanţat. Verbul etic sau teologic are şi acum nevoie de un ton adecvat, discernământ spiritual şi o hermeneutică potrivită. Şi acestea nu sunt uşor de găsit dacă nu se păstrează echilibrul fragil (şi necesar) între tradiţia filozofiei antice, înţelepciunea patristică şi deschiderea intelectuală pe care modernitatea o incumbă.

Ultima carte a lui Mihail Neamţu are instrumentarul complet al adecvării perspectivei creştine la social. Elegii conservatoare, apărută în seria Theologia socialis a editurii „Eikon” din Cluj-Napoca (2009), cu un subtitlu relevant („Reflecţii est-europene despre religie şi societate”) reprezintă o antologie a a textelor publicistice ale autorului, apărute, în special, în „Cotidianul” şi „Idei în dialog”. Volumul continuă un efort impus anterior în cărţi care au confirmat, la noi, existenţa unui laicat inteligent, bine pregătit şi subtil în tratatarea derapajelor axiologice ale societăţii. Şi Gramatica ortodoxiei. Tradiţia după modernitate (2007), şi Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în românia post-comunistă(2005, ediţia a doua, revizuită în 2008) au dovedit capacitatea autorului de a recalibra discursul ortodox la platforma mobilă a unei modernităţi agresive şi incapabile de a-şi mai găsi rădăcinile spirituale.

Cuvântul înainte al autorului pune Elegiilor sale sub „exigenţa libertăţii” şi a „dreptăţii ca virtute sufletească”: „Când agora cetăţii nu mai percepe profetismul sfinţeniei, atunci vigilenţa laică se poate dovedi un modest înlocuitor. Ea exprimă, foarte impur, în activitatea presei libere şi neaservite banului otrăvit.” Autorul articulează o reflecţie etică asupra unor „lucruri şi întâmplări” vechi sau noi: proiecte comunitare, educaţie, filantropie, cultură, familie, demografie, libertăţi cetăţeneşti, civilitate urbană, Islamul radical, erotism şi nihilism, creştinismul Europei, importanţa unei Ortodoxii atente la modernitate, etc.. Cele mai multe dintre articole îmbină teoretizarea sistematică dotată „cu bibliografie la subsol” cu opinia subiectivă, constituită ad-hoc. Cetăţenii legaţi de „memoria comunitară”, practicanţi ai virtuţii la nivel personal, căutători ai „binelui comun” şi „ai Binelui suprem” se pot, astfel, edifica prin exemple concrete cu privire la proiectul volumului.

Mihail Neamţu a scris o carte care „mimetismul colectivist al socialiştilor sau libertatea dezorientată a libertarienilor, preferând să ancoreze căutarea adevărului şi a demnităţii într-un tărâm ferm, inspirat de exegeza trimilenară a Decalogului”. Cu mulţimea de referiri la mari autori ai liberalismului clasic, proiectul devine unul de-a dreptul conservator, elegiac şi burghez, plasat într-o modernitate care a pierdut o mulţime de lucruri exact atunci când le-a câştigat pe altele. Algoritmul tratării porneşte de la faptul public, decantează reacţia, după care formulează principiile, sprijinindu-se pe aparatul conceptual dat de semnificaţiile politice, sociale, culturale şi teologice.

Local şi universal

Sunt două eseuri care mi-au atras atenţia. Ortodoxia: multiculturalism sau universalitate? (2006) indică riscul percepţiei defectuoase a creştinismului răsăritean. Evenimentul-motor îl reprezintă o serie de conferinţe publice despre Ortodoxie, organizate de Universitatea din Manchester sub titulatura de „studii multiculturale”. Ortodoxia nu a fost tratată drept o ramură tradiţională a creştinismului, legitmată de la un adevăr universal, ci ca o „piesă exotică a civilizaţiei europene”, în pură perspectivă relativistă anti-identitară. De aici, autorul încearcă să explice Ortodoxiei a ajuns să-i fie refuzată, uneori chiar de proprii săi slujitori, „orizontul de universalitate”. O primă cauză ar fi, desigur, însăşi epistemologia modernităţii târzii, pentru care valoarea diversităţii, excluzând competiţia şi comparaţia, face ca orice minoritate să se împace cu propriul statut marginal, de „instanţe de umanitate care au ratat emanciparea”. În acest context, crede autorul, religiile nu trebuie să se cunoască şi, eventual, să se iubească, ci „să băltească în sucul propriu, fără grijă faţă de genul proxim sau chiar alteritatea radicală”.

Acest defect de percepţie nu este însă doar vina bătrânului Occident, excedat astăzi de relativism şi indiferenţă. Mihail Neamţu observă că, în ultima sută de ani, „conştiinţa de sine a Bisericii Răsăritene s-a configurat pe fundalul unor constelaţii de valori seculare” ― dintre care cea mai importantă e naţionalismul. Retorica patriotardă şi legitimarea exagerată a teologiei prin teritoriu sau limbă sunt contrare, însă, spiritului evanghelic şi patristic. Etnia nu reprezintă deloc „termenul mediu al soteriologiei” în Evanghelii, câtă vreme „Biserica [universală] e singura formă de transcendenţă comunitară acceptată de tradiţie”. Paseismul refractar ajută şi el la îngroparea Ortodoxiei sub utopia „unei imaginare Ruritanii”, singura păstrătoare a adevărurilor de credinţă. În contrapondere, autorul menţionează, succint, două dintre faptele care dovedesc vocaţia universală şi transteritorială a creştinismului răsăritean: mulţimea de limbi, seminţii şi cutume care au însoţit naşterea acestui tip de creştinism; diversitatea cultului şi a artelor în sânul popoarelor care au îmbrăţişat Ortodoxia. „Pictorii cretani se întâlnesc anevoios cu zugravii transilvăneni, aşa cum polifonia corurilor ruseşti nu derivă din ancestrala psaltichie bizantină”. Numai depăşind graniţele văzute ale istoriilor noastre pătimaşe, deci numai adâncind rădăcinile transcendentale ale culturii, Ortodoxia şi-a construit valori universale în sânul celor regionale. „Mandatul Ortodoxiei nu este epuizat de un trecut muzeal, sterp sau încremenit, făgăduinţele sale fiind receptate dialectic de fiecare  anotimp al istoriei”. Privirea spre eshaton, valoarea persoanei şi scepticismul faţă de „existenţialismele inventate” au păstrat universalitatea creştinismului răsăritean într-o istorie mobilă şi pe un spaţiu în permanentă configurare. Într-o eventuală sesiune de conferinţe „multiculturale”, ea merită tratată ca „substantiv”, declinabilă, dar cu rădăcina intactă.

O deschidere critică spre noutate

Al doilea text care mi-a atras atenţia se intitulează: Despre bun-simţ, discernământ şi civilizaţie, fiind scris în 2009. Tema e conexă discuţiei de mai sus, doar că evenimentul de la care porneşte e altul ― controversa legată de gestul ÎPS Nicolae Corneanu de-a se împărtăşi într-o biserică greco-catolic, precipitând astfel o perspectivă unionistă asupra relaţiei dintre Ortodoxie şi catolicism. Inflamarea discuţiilor în presa scrisă şi pe blogurile fundamentaliste l-au determinat pe Mihail Neamţu să adopte această poziţie: pe de o parte, pledează pentru integritatea dogmatică a Ortodoxiei, pe de altă parte deplânge discursul contondent-isteric la adresa unei tradiţii adeseori necunoscute şi caricaturizate: catolicismul european (a cărui contribuţie la căderea comunismului este corect reliefată). Calomnia, comparaţiile anacronice, deraierile logice, închiderea intelectuală sunt câteva dintre atributele „talibanilor postărilor online”, care sunt mereu iritaţi de „diversitatea tematică a abordării”, de „citatele abundente” şi de „respectul pentru câteva standarde filologice recunoscute”. Iarăşi, nimic din spiritul patristic în aceste atitudini pseudo-ortodoxe.

Sfinţii Părinţi au ştiut să citeze, chiar dacă selectiv, autorii păgâni atraşi de bine, adevăr şi frumos. Creştinii începuturilor studiau la şcolile publice ale Antichităţii, aşa cum vocile luminate de astăzi ale Ortodoxiei activează în centre academice occidentale fără să-şi piardă credinţa. Neopăşunismul şi paseismul speriat de noutate, marcat din belşug de lecturi defazate, persistă în a nu vedea „de sus” problemele şi în a le trata cu aroganţă semidoctă. „Ortodoxia de mâine va fi urbană şi universală sau nu va fi deloc”, declară autorul. „Nepotul babei noastre milenare va descoperi mai repede decât credem faptul că ortodocşii din Málaga, Aberdeen, San Antonio, Hong Kong sau Tokyo sunt uniţi nu atât prin cutume locale (căci e greu să găseşti colinde japoneze, colaci texani sau colive chinezeşti), ci printr-o înrădăcinare dogmatic-liturgică în solul Evangheliei lui Iisus Hristos. Contingenţele istorice se transformă ― rămâne însă neschimbat miezul euharistic al doxologiei”. Apologia ruralitatăţii băştinaşe trebuie corectată prin realism politic şi economic, fără a pierde etosul virtuţii şi aroma cutumelor locale.

Mihail Neamţu propune şi o evaluare a priorităţilor creştinismului contemporan, o viziune de ansamblu care să depăşească stupidele conflicte nombriliste şi să confere Ortodoxiei universalitatea refuzată de „multiculturalismul” dominant: discuţia publică asupra „creştinismului UE”, problemele socio-politice generate de prelungirea comunismului, îngrijorarea pentru ascendenţa islamismului radical şi a nihilismului occidental.

Coborând teologia „la firul ierbii”, în câmpul defrişat spiritual al lumii globalizate, Mihail Neamţu ne îndeamnă să privim lucrurile cu ochelarii creştinului inteligent, deschis şi responsabil. Elegiile conservatoare reprezintă un studiu al moravurilor omului recent, dar şi un manual de supravieţuire într-un timp care pare uneori că şi-a pierdut busola.

Adrian ROMILA

(Revista 22, anul. XX, 14-20 iulie, 2009)