Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.