1 comentariu »

  1. Pe soclul acestui frumos videoclip, câteva gânduri despre Timp şi timpurile noastre:

    Cu toţii suntem de acord că e bine să întrebi răspicat, să cauţi soluţii şi răspunsuri, să ai dubii şi episoade aporetice. Naturilor flasce, comode, etern permeabile, le preferăm neliniştiţii, cercetătorii, detectivii. E clar că mirările, enigmele, problemele întărâtă spiritul, îl smulg din şomaj şi îl dezvoltă. Pe linia acestui deziderat al chestionării tenace a înflorit însă şi un soi de admiraţie zemoasă, mătuşească faţă de orice miroase a curiozitate. Neverosimila sentinţă “Nu există întrebări stupide” a făcut carieră în mediile asfixiate de lene mentală şi dezinteres compact, prin strădania dascălilor de a excita sinchiseala învăţăceilor toropiţi. Dramatic însă e că întrebarea puerilă, irelevantă sau pur şi simplu nătângă s-a strecurat în teritorii cu veleităţi înalte, dictând solidarităţi, colocvii şi eforturi spectaculoase. De pildă, există inşi instruiţi, încercănaţi, perseverenţi care vor să ştie, neapărat, cu cât timp în urmă a creat Dumnezeu lumea sau când anume a avut loc Căderea. Alţii, înarmaţi cu fabuloase maşini de calcul, cu sibilinice fragmente din arcanele lui Nostradamus şi cu supoziţii de-o bizară interdisciplinaritate, au ambiţii ultime: să fixeze, calendaristic, clipa Judecăţii de Apoi. Când va veni Mesia? Dimineaţa? În septembrie? În veacul următor? Am urmărit, perplex, dezbateri, emisiuni, documentare dedicate acestor întrebări absurde, cu angajamente venind, uneori, din domenii respectabile: arheologie, istorie, astronomie, antropologie… Unii combăteau persuasiv, alţii manipulau, delirând, grafice păsăreşti şi simulări fantaste, însă pe toţi îi unea suculenţa problemelor ridicate: când s-a apucat Iahve de cosmos şi pe când parusia?

    Una dintre speciile cele mai formulate de întrebări proaste e cea a întrebării brutal inadecvate. Nu poţi să întrebi ce greutate are un surâs ori care este secretul îndrăgostirii. Or, inşii de care pomeneam mai sus practică exact acest tip de derapaj, nesocotind sau ratând o distincţie care, unui teolog de pildă, îi apare de bun simţ, anume diferenţa dintre timpul prozaic şi timpul religios. Prin timp prozaic înţeleg în primul rând un timp căutat şi descoperit prin intelect, despre care putem obţine păreri (adesea contradictorii), certitudini sau evidenţe. Acestui timp îi aparţine trecutul arhivelor, al zelului retrospectiv, al studiului istoric. E un trecut al reconstituirii, al amintirilor, al evocării. Iar a visa în termenii intelectului la un asemenea trecut înseamnă a construi una sau alta dintre variantele Vârstei de Aur, tabloul auroralei societăţi fără cusur. La polul opus, viitorul timpului prozaic e afrodiziacul managerilor de pretutindeni. Planificabil sau anticipabil, domesticit prin predicţie şi fabulat prin genul utopic, acesta e viitorul proiectanţilor, al marxiştilor şi al junimii de pretutindeni. Din contră, temporalitatea religioasă nu mai e una descoperită, ci revelată, iar facultatea primirii acestui “dar” nu e intelectul, ci spiritul (înţeles aici ca facultate şi instanţă vizionară). Timpul sacru se sustrage, prin urmare, jargonului şi terminologiei de aparat, fiind receptat sub formele viziunii – a cărei celulă de sens e imaginea – şi coerenţelor simbolice. Prin urmare, Geneza e imemorială şi anistorică şi orice tentativă de a investiga cu instrumentarul paleontologiei sau istoriei acest teritoriu seamănă cu strădania smintită de a transporta lichide cu furca. Dacă în trecutul sublunar aveam hermeneutica istorică, documentul de epocă, reconstituirea şi nostalgia evului aurifer, revelaţia Genezei descrie, imaginal, o grădină intruvabilă, străină oricărei imanenţe vegetale. Cât despre Eshaton, acesta e fără de “când”, neprogramabil şi accesibil doar în stilistica apocalipselor. Deosebirea dintre prognoză şi profeţie ar trebui să fie una limpede: prima e intelectuală, conceptuală şi failibilă, în timp ce a doua e spirituală, simbolică, imună la rigorile şi luxaţiile cunoaşterii de laborator. În fine, opus tuturor falansterelor, democraţiilor degroşate şi cetăţilor sferice de mâine, Ierusalimul Ceresc e locul şi timpul unei împliniri ce transcende orice simulare şi experiment politic comise de munificenţa şi altruismul acestei lumi. A-l căuta cu detectoare, algoritmi şi sincretisme obeze e o dovadă în plus că discernământul şi coeficientul superior de inteligenţă nu fac, întotdeauna, echipă.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s