Totul a început în patria lui George Washington, a jazz-ului şi a lui Marilyn Monroe. Chiar şi cel mai amărât american îşi putea lua, până acum vreo doi ani, o casă şi un Chevy doar cu buletinul. Băieţii deştepţi de pe Wall Street – vorba lui Băsescu –, care ajunseseră la al nu-ştiu-câtelea mansion, şi magia lor financiară, aveau grijă ca banii să ruleze. Dacă banii nu se găseau în America, erau împrumutaţi de la chinezi şi arabi, cărora nesăţiosul guvern George Bush – pornit într-o cruciadă fără de sfârşit împotriva terorismului – le dădea în schimb titluri de stat. Deasupra tuturor, însă, trona Alan Greenspan, guvernatorul băncii centrale a SUA, magicianul tuturor magicienilor, omul invidiat aproape fără excepţie pentru geniul său economic, slăvit ca un guru al capitalismului şi încoronat cu titlu de arhitect al unei noi ere a prosperităţii.

Dar, în vara lui 2007, piramida falsei prosperităţi construită de Greenspan pe credit ieftin a început să se prăbuşească. Când dobânzile au crescut, americanul de rând nu şi-a mai putut plăti creditele, preţurile la case şi la alte bunuri de consum au început să scadă, iar profiturile uriaşe aşteptate de bănci s-au evaporat şi în locul lor acestea început să înregistreze pierderi tot mai mari. Şampania a încetat să mai curgă pe Wall Street. Armele financiare de distrugere în masă, cum a numit Warren Buffet instrumentele derivate de credit create de bănci, au explodat. În iureşul conflagraţiei, aura de infailibilitate a lui Greenspan a suferit o lovitură mortală (dar asta nu l-a împiedicat să încaseze câteva milioane bune de dolari pentru a-şi face mea culpa în The Age of Turbulence). Una câte una, băncile de investiţii americane, de la baza capitalismul original în care pierderile sunt publice dar profiturile private creat de Greenspan, au dispărut : Bear Sterns a fost achiziţionată pe buza falimentului de JP Morgan sub presiunea băncii centrale la începutul anului trecut; Lehman Brothers a dat faliment în septembrie 2008, Merril Lynch a fost preluată de Bank of America, iar Goldman Sachs şi Morgan Stanely se menţin pe linia de plutire doar graţie infuziilor guvernamentale de capital.

Deşi cazinoul financiar din Statele Unite este cel mai mare, modelul a fost reprodus şi în Europa. Marile bănci centrale centrale de pe vechiul continent – Banca Centrală Europeană, Banca Angliei, Banca Naţională a Elveţiei sau Riksbank – au dus de asemenea o politică de dobânzi mici şi credit ieftin după 2001. Ca şi în SUA, banii au finanţat o bulă a pieţei imobiliare, au umflat bursele şi consumul de bunuri durabile. Când casa a rămas fără jetoane dincolo de Atlantic, ora de închiderea a jocului a sunat şi în Europa. Cele dintâi victime au fost băncile cu portofolii importante de derivate ipotecare americane, dar curând mari bănci specializate în credit ipotecar din ţările vest-europene, precum Northern Rock în Marea Britanie sau Hypo Real Estate în Germania, au intrat de asemenea în faliment şi au fost apoi naţionalizate.

La început, criza de pe piaţa financiară americană părea una de lichidate. Scăderea valorii activelor imobiliare puneau băncile cu un leveraj ridicat în dificultate de a-şi achita datoriile. Ca urmare, Fed – banca centrală americană – a redus dobânzile de referinţă şi le-a dat credite speciale de miliarde de dolari. Dar pe măsură ce piaţa imobiliară continua să cadă, a devenit evident că băncile se confruntă de fapt cu o problemă de insolvabilitate. Ca să rămână pe linia de plutire, băncile americane sau vest europene, şi-au lichidat investiţii peste tot în lume, împingând alte bănci sau firme pe buza falimentului. Când au ajuns la fundul sacului, guvernele au pus la bătaie trezoreria publică. Dar în Islanda, punga contribuabililor nu a fost destul de bogată. Guvernul şi băncile islandeze deopotrivă au intrat în faliment şi sunt acum la mila FMI, a Băncii Mondiale şi a guvernelor mai bogate.

Când piramida financiară oficială a căzut, ea a scos la iveală câteva scheme piramidale private, care însă nu benefiază de prestigiul legalităţii cum e cazul politicilor monetare a băncilor centrale. Cea mai celebră dintre acestea, estimată la ameţitoarea sumă de 50 de miliarde de dolari, este cea organizată de Bernanrd Madoff, un borker celebru, fost preşedinte al NASDAQ şi până de curând un personaj reputat în lumea financiară americană. Atât de respectat era venerbilul Madoff, încât majoritatea fundaţiilor evreieşti i-au încredinţat să le investească fondurile generoase pe care acum nu le mai pot recupera decât parţial. Alţi doi magicieni financiari, Robert Allen şi Arthur Nadel au fost de asemenea arestaţi pentru fraude de câteva miliarde, respectiv sute de milioane de dolari.

Ceea ce părea la început un scurtcircuit financiar s-a transformat repede într-o criză economică mondială, cea mai gravă de la Marea Criză. SUA şi ţările occidentale au intrat în recesiune, iar şomajul a început să crească în pas alergător. Japonia, aflată de un deceniu în convalescenţă după o criză similară, a intrat de asemenea în recesiune. Criza economică din ţările dezvoltate înseamnă mai puţine exporturi şi intrări de capital în ţările în curs de dezvoltare. Dar în Europa Centrală şi de Est aceasta nu este singura problemă. Ţările din regiune, inclusiv România, au beneficiat de asemenea de credit ieftin, o mare parte din care nu a fost autohton, ci a venit din vestul continentului prin împrumuturi în monede occidentale. Ca şi în Irlanda, Spania, Italia sau alte ţări occidentale, acesta a finanţat o bulă în sectorul imobiliar şi achiziţia de bunuri de consum din import. Ca urmare, deficitul extern al regiunii a urcat la cote de alarmă. Cum în acest moment creşterea economică a Europei de Est este în cădere liberă şi investitorii străini îşi repatriază capitalul, împrumuturile făcute în anii trecuţi de indivizi, companii sau guvernele din zonă la băncile occidentale sau sucursalele lor est-europene ar putea să nu mai fie plătite. Din acest motiv, cursul de schimb al monedelor est-europene s-a prăbuşit.

Astfel, Europa Centrală şi de Est pare să fi devenit debitorul subprime al Europei de Vest. Ca şi în cazul debitorilor ipotecari americani, atât sectorul public cât şi cel privat de la est de Viena este extrem de îndatorat, iar scăderea creşterii economice şi căderea cursului de schimb înseamnă că veniturile regiunii se vor micşora. O criză subprime în Europa de Est ar avea un efect de bumerang asupra Europei de Vest, deoarece creditul din regiune a fost furnizat de bănci occidentale (austriece, italiene, franceze, beligiene, suedeze, germane sau daneze). Căderea fie şi numai a uneia dintre aceste mari bănci occidentale, ar destabiliza sistemul financiar european şi ar adânci recesiunea din vestul continentului. Ca urmare, guvernele est-europene s-au dus cu jalba în proţap la cancelariile occidentale, cerând ajutor financiar pentru a-şi acoperi deficitele externe şi opri căderea cursurilor de schimb. Deşi strânse cu uşa de situaţie, guvernele mai bogate din vestul Europei – şi mai ales cetăţenii acestora – nu sunt tocmai fericite că trebuie să salveze de la faliment ţările sărace din jumătatea estică a continentului.

Nu numai că nu sunt fericite, dar criza economică de la ei de-acasă le-a cam golit buzunarele, iar dobânzile la împrumuturi s-au cam scumpit chiar şi pentru guvernele occidentale. Deja, FMI a cheltuit de la declanşarea crizei economice internaţionale 50 de miliarde de dolari din cei 250 de miliarde de care dispune, cea mai mare parte dintre aceştia sub forma de împrumuturi pentru mai multe guvern est-europene. La Berlin, liderii celor mai mari state vest-europene au hotărât să crească capacitatea de împrumut a FMI de la 250 de miliarde de dolari la 500 de miliarde. Dar deocamdată nu este clar cine va da banii. Guvernul american este plin de datorii. La sfârşitul anului trecut, datoria publică a SUA sărise de 10.000 de miliarde, iar cheltuielile bugetare fără precedent anunţate de administraţia Obama va face ca cifra să crească şi mai mult. Ca urmare, americanii nu vor dori să achite factura. De fapt, sigurele ţări care au bani ca să acopere deficitele din SUA sau Europa de Vest şi de Est sunt China şi emiratele arabe bogate în petrol din Orientul Mijlociu. Spre deosebire de restul lumii, aceste ţări au importante surplusuri comerciale şi au acumulat în ultimii ani vaste rezerve valutare.

Guvernele occidentale îşi dau acum seama de rolul crucial pe care economiile emergente din Asia îl au în ieşirea din criza economică internaţională. De aceea, de la sfârşitul anului trecut discuţiile privind situaţia economică mondială nu se mai poartă în mod decisiv în cadrul G7, clubul ţărilor dezvoltate la care este uneori invitată de politeţe şi Rusia, ci în cadrul G20, organizaţie care cuprinde şi principalele ţări emergente. Astfel, la întâlnirea ce va avea loc la începutul lunii aprilie guvernele occidentale vor curta China şi arabii ca să acţioneze pentru creşterea importurilor şi relansarea cererii globale. Este pentru prima dată, după aproape 800 de ani de la invaziile mongole, când Occidentul este din nou la mâna Orientului!

Bogdan C. Enache