Mircea Dinescu: poetul, dizidentul şi decepţia

Istoria literaturii române va consemna probabil trei mari acţiuni din biografia lui Mircea Dinescu: naşterea scrisului poetic, curajul protestului anticomunist şi clovneria mediatică post-decembristă.

Talentat până la refuz, vizionar ameţitor şi răsfăţat de cuvinte, tânărul „cu spatele frumos” îşi invoca la debut muza: „vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” O înregistrare din 1967 ne arată un holtei amuzat, candid, zâmbind fâstâcit în faţa camerelor de luat vederi, gata să explodeze pe făgaşul serpentinos al metaforei. Erau vremuri în care Mircea Dinescu îndura stoic sărăcia şi anonimatul. Poetul s-a maturizat rapid şi a scris mai departe. Versurile s-au aşezat mereu între tonul ludic, gravitatea vertiginoasă şi incantaţia elegiacă. Mircea Dinescu s-a pus cordial „La dispoziţia dumneavoastră” (1979), alegând apoi dramatic un „Exil pe o boabă de piper” (1985). A stat în preajma clasicilor, i-a citit pe Rimbaud, Borges şi Puşkin, a fost apreciat de critici şi a râvnit la „O beţie cu Marx” (1989). Editurile străine i-au publicat cu generozitate texte interzise acasă („Ce faci tu, literatură? / Tulburi cîţiva tineri caraghioşi din provincie / aşezi negustorul de hîrtie / la masa celui cu burta plină de litere / pui păduchi de aur în chica boemului / şi tricolor pe pieptul academicianului / dar nu poţi îndulci apa înecatului / nici topi zăpada leprosului / nici îngrăşa vinerea săracului”).

Mircea Dinescu, la ceapă
Mircea Dinescu, la ceapă

În anii de hazna şi servitute ai socialismului, Mircea Dinescu n-a acceptat ca viaţa literelor să fie guvernată exclusiv de „autonomia esteticului.” Acum douăzeci de ani, la 17 martie 1989, poetul declara pentru ziarul Libération că drepturile omului sunt încălcate (precedentul fiind interviul dat postului Radio Moscova în august 1988, când a lăudat perestroika lui Gorbaciov). Câţiva intelectuali de prestigiu — Geo Bogza, Şt. A. Doinaş, Mihai Şora, Octavian Paler, Al. Paleologu, Dan Hăulică şi Andrei Pleşu — s-au solidarizat cu Mircea Dinescu printr-o scrisoare de susţinere. Poetul a fost dat afară din serviciu iar semnatarii au primit interdicţia de-a mai publica (cu excepţia antifascistului Geo Bogza). Devenit faimos prin intermediul „Europei libere”, Mircea Dinescu a fost salutat – alături de Doina Cornea – drept erou al conştiinţei naţionale. La Revoluţie, întreaga ţară şi diaspora fac cunoştinţă cu cel mai spectaculos intelectual-dizident al „epocii de aur.” În ziua de 22 decembrie 1989, cel care a rostit faimoasa declaraţie „Fraţilor, am învins!” a fost iubit instantaneu de întreaga Românie.

După ianuarie 1989, strategia împrietenirii cu puterea a dat neaşteptate roade. Ion Iliescu, îndeosebi, s-a bucurat de invitaţii nenumărate pe proprietăţile poetului (în Ialomiţa sau în Dolj, „La Cetate”). Orientarea pro-democrată l-a menţinut succesiv aproape de Emil Constantinescu, Teodor Stolojan şi Traian Băsescu (pe care l-a lăudat în campania din 2004, pentru a-l apropia într-o caricatură ineptă din 2009 de figura lui … Hitler). După 2005, şi de atunci fără alte fluctuaţii de simpatie, Dinu Patriciu sau Călin Popescu-Tăriceanu au vibrat la pofta de concesie şi interesele de asociere ale domnului Dinescu.

Sigur, a existat şi bătălia pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi. În afara acestui episod onorabil, însă, mandatul vigilenţei etice („to speak truth to power”) s-a prăfuit uşor. O perioadă, scrisul de pamflete suculente şi pastile pontoase a mai atras cititorii de politică (nu şi poezie). Histrionul latifundiar s-a reprofilat apoi în domeniul business. A făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu, Silviu Prigoană sau Academia Română, devenind – după propria declaraţie – un fermier capabil să investească (fără profit) peste un milion de dolari (echivalentul premiului Nobel pentru literatură sau pace).

Toate acestea n-ar fi fost deloc prilej de sminteală dacă, de ani buni, atât harul creatorului, cât şi îndrăzneala protestatarului n-ar fi lăsat loc unei măşti de circar. Aciuat pe lângă marii oligarhi, el vinde necazul proletarului şi compasiunea pentru mujic. Vrea să apere limba română, dar ca la uşa cortului. Împreună cu Stelian Tănase – autor recent de numeroase pagini pornografice (vezi romanul Maestro) – fostul dizident dezbate situaţiunea într-o cheie manelist-intelectuală. Tănase, confirmat pe post de profesor universitar după standardele româneşti ale profesiei, girează orice platitudini segmentate cu „dezvăluiri de culise” şi izbucniri vesele de limbaj bocciu. Nu e loc de rigori conceptuale, reflexe profesioniste, comparaţii pertinente sau referinţe istorice exacte: vorba să curgă, timpul să treacă iar magnetul poantei – oricât de ieftine – să ţină audienţa aproape! Şueta găzduită săptămânal în studiourile din Piaţa Presei Libere ajunge astfel o nefericită imitare a „hazului-de-necaz” propus americanilor de Stan şi Bran, în timpul marii depresiuni. Torturile cu frişcă sunt înlocuite însă de petele gri ale discernământului şi mirosul de ţiţei al frazei.

Omniprezent la televizor, invitat să comenteze orice subiect imaginabil, Dinescu bate câmpii pe sute de hectare. Cei care-l invită şi, probabil, el însuşi mizează pe imaginea omului simpatic – „prieten al elitelor”, pe alocuri, dar şi „băiat de comitet”. Chestionat pe cele mai mărunte teme, el se pronunţă cu fanatism obosit, aplomb isteric sau certitudini infantile. Uneori, dă impresia că ar face orice să ne ţină, contra-cost, atenţia mereu trează: de la expectoraţii involuntare şi mici înjurături live, până la cântece la firul de ceapă sau catrene uşor libidinoase, fostul patron al „Academiei Caţavencu” ajunge, la ore târzii, lăutarul favorit al gloatei. În momentele de sobrietate, se mai aud doar înjurături către yanchei, spasmul grijii pentru soarta stângii, relativizarea noţiunii de corupţie, o gustoasă reţetă culinară şi explicaţia despre rolul ecologic al ciorilor după campania agricolă de toamnă.

Darul povestirii şi umorul oacheş rămân în rezerva de înzestrări native ale fostului mare poet şi curajos dizident. Ridicat însă pe estrada bâlciului nostru balcanic, Mircea Dinescu – comparat odinioară cu expresionistul Blaga – nu mai girează astăzi decât mahalaua unei eterne tranziţii.

Mihail NEAMŢU

(text apărut în Revista 22, 10 martie, 2009)

4 comentarii »

  1. Desi portretul este corect conturat, concluzia descrierii este nedreapta. Pacatele mediatice ale lui Mircea Dinescu sunt evidente, mi-ar fi placut si mie sa se lase de ele. Insa sinceritatea lui totala in fata camerei ar putea tine loc de spovedanie publica. Iar episodul dosarelor nu cred ca e intamplator ci e definitoriu pentru personaj. Eu urmaresc povestile omului care a infruntat cu pieptul liber istoria ultimilor treizeci de ani, nebagand in seama derapajele. Si iata-ma inclusa de randurile de mai sus in „gloata” careia ii canta „lautarul Dinescu”. 😦

    Apreciază

  2. Cum sfirseste un om este infinit mai important decit cum incepe. Iata un portret mic dar elocvent al chipului veacului acestuia caruia nu trebuie sa ne potrivim.
    Cu apreciere pt. standardele inalte. D.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s