Revoluţia sexuală

Thomas Malthus (1766–1834) s-a înşelat amarnic. În locul suprapopulării decompensate financiar, avem o criză demografică generalizată în tot spaţiul nord-atlantic. Creştem dar nu ne înmulţim. Absenteismul pruncilor din băncile de date şi pupitrele şcolare reprezintă unul din semnele „integrării” ţărilor est-europene în dinamica societăţilor occidentale, în contrast radical cu tot ceea ce se petrece în Africa ori Asia Centrală. România, alături de Polonia, Ucraina sau Bulgaria, figurează astăzi în „topul” naţiunilor cu natalitate descendentă. Cauzele sunt multiple: trauma post-comunistă, angoasa tranziţiei (1989-2007), etosul contraceptiv al noii culturi de consum. Transformările culturale şi impactul economic provocat de această tendinţă abia încep să apară pe agenda instituţiilor publice.În Europa apuseană, începutul declinului se leagă de apariţia unor noi reflexe culturale: relansarea individualismului radical ca filozofie de viaţă, fluidizarea subiectului postmodern urmată apoi de producerea la scară industrială a pilulei contraceptive, resemnificarea identităţii sexuale şi dezvoltarea tehnicilor de manipulare a fertilităţii. Anul 1968 a coincis cu decizia proiecţiei fantasmelor erotice în public – la Woodstock („free love) sau pe străzile Parisului („Jouissons sans entrave”). Concubinajul deschis, relaxarea prevederilor legale privind distribuirea materialelor pornografice sau modificarea standardelor decenţei în film, literatură şi mass-media, modificarea vârstei emoţionale la adulţi – toate acestea au anticipat furtuna erotică a mediului virtual. Internetul a adus „noile practici amoroase” într-un spaţiu privat, dacă nu chiar etanş. Găsim aici antiteza noţiunii iudeo-creştine de mariaj, angajat printr-un legământ sacru în faţa altarului – dar nu fără martori „la vedere” ai fidelităţii cuplului nupţial. În sfârşit, bioetica medicală s-a confruntat cu provocări tehnologice nebănuite – în primul rând relativizarea conceptului ancestral de rudenie (kinship), înseminarea artificială, negoţul cu băncile de spermă sau apariţia funcţiei de „mamă-purtător.” Toate acestea au alimentat utopia segregării viitorului umanităţii de modelul tradiţional de funcţionare al familiei monogame.

Tot în anul 1968, la puţin timp după Conciliul Vatican II, explozia mentalităţii contraceptive şi rata crescândă a divorţurilor a primit din partea Bisericii Romano-Catolice o reacţie fermă. Papa Paul al VI-lea a emis documentul Humanae vitae care încurajează votul castităţii şi exerciţiul abstinenţei domestice, legitimând doar „metoda naturală” de control a sarcinilor. Creştinismul a pus dintotdeauna accentul pe obligaţia deschiderii cuplului marital către experienţa responsabilităţii paternale (Ecce hereditas Domini filii mercis fructus ventris, spune Psalmul 124, v. 3). În toate religiile abrahamice, de altfel, fertilitatea apare ca semn al binecuvântării divine. Făcând un apel disperat la salvarea integrităţii familiei, oficiul petrin a lansat totodată un avertisment profetic cu privire la iminenta apariţie a unui deşert demografic occidental (Humanae vitae, §17). Patru decenii mai târziu, statisticile internaţionale n-au putut infirma scepticismul conservator al episcopului Romei.

Europa fără scutece

Care este secerişul? Foste bastioane ale catolicismului, ţările mediteraneene acceptă acum mâna de lucru ieftină din Africa magrebiană şi Europa răsăriteană. În Rusia, turiştii străini descoperă alături de raportorii UE un ţesut social infectat de alcoolism, perturbat de mortalitate infantilă ridicată şi criza totală a etosului procreativ. Cu o rată creşterii demografice estimată pentru anul 2008 la -0.47%, guvernul moscovit schiţează scenariului unei catastrofe sociale fără precedent. În Suedia anului 2006, au murit 91,177 de cetăţeni şi s-au născut 105,913. Mulţi dintre copii nu au un tată natural cunoscut sau recunoscut de mamă – aceasta într-o ţară devenită campioană a politicilor gender-equality. La Bruxelles, chiar şi deputaţii socialişti recunosc indispensabilul rol jucat de familia tradiţională pentru echilibrul organic al societăţii. În sfârşit, datele centralizate la Bucureşti vorbesc despre 11.84 decese şi 10.61 naşteri la mia de locuitori, rata fertilităţii fiind de 1.38 copii pentru fiecare femeie. Cu acest spor natural negativ, prognozele locale vorbesc despre o Românie sub 16 milioane de locuitori în 2050 (comparativ cu cifra de 14,9 milioane sugerată de un studiu ONU).

Înainte de-a discuta consecinţele, trebuie să investigăm cauzele acestei stări de fapt? Întâi de toate, este vorba despre raportul de rivalitate mimetică faţă de Occident: disocierea radicală a sexualităţii de vocaţia responsabilităţii conjugale, aceeaşi bravadă a independenţei omului contemporan faţă de „condiţionările naturii,” un stil de viaţă modelat de valori recente şi idei împrumutate. Luîndu-şi „revanşa” faţă de politicile nataliste impuse forţat sub regimul comunist – printr-un control abuziv de tip zootehnic al fertilităţii feminine – societatea românească a trăit la cealaltă extremă atât vertijul sterilizării, cât mai ales frenezia avortului. În ultimii nouăsprezece ani, Ministerul Sănătăţii a raportat peste 15 milioane de întreruperi de sarcină – o cifră oficială la care trebuie adăugate chiuretajele provocate prin „metode primitive” mai ales în mediul rural (un alt aspect insuficient documentat de studiile de antropologie culturală). Graficul acestei veritabile hecatombe indică o tendinţă descendentă: după „recordul” de aproape un milion (1990) s-a obţinut o scădere notabilă de „numai” 189,683 de avorturi legale în anul 2004.

Specialiştii sugerează că, în acest fel, rata mortalităţii datorate întreruperii de sarcină este de cinci ori mai mare în România decât în statele europene occidentale. Faţă de Rusia, mortalitatea infantilă este la noi dublă (23.73% decese la mia de locuitori). În sfârşit, câteva sondaje au raportat recent faptul că peste 75% din cuplurile de tineri din România nu doresc să aibă copii în viitorul apropiat. În mod cert, factorul religios n-a jucat un rol foarte important în rezolvarea ecuaţiei domestic-familiale. Nici inerţia moralei tradiţionale, nici severitatea explicită a canoanelor Bisericii Ortodoxe n-au putut anula efectele devastatoare al etosului anti-reproductiv instalat în societatea românească după 1989. Producţia de sicrie a crescut, pompele funebre au prosperat, parastasele s-au făcut la timp, iar importul de scutece, suzete şi cărucioare s-a dovedit uşor excesiv.

Miopia răspunsului etatist

În absenţa unui miracol, politicile reproducerii adoptate actualmente de cuplurile heterosexuale din România nu vor permite transferul natural al forţei de muncă dinspre vârstnici către generaţia tânără. Europa se confruntă cu aceeaşi problemă, în pofida stimulentelor financiare propuse de alianţele parlamentare (i.e., concediul cu plată pentru doi ani de maternitate sau paternitate, etc.). Prin lege sau promisiuni de campanie, o vastă populaţie îmbătrânită este îndrituită la importante beneficii sociale (pensii, asigurări, compensaţii medicale, etc.). Un studiu al Centrului de Cercetări Demografice (CCD) de sub egida Academiei Române indică un fapt dramatic: peste patru decenii, numărul de vârstnici va fi cel puţin dublu faţă de cel înregistrat acum (în 2007 doar 34 vârstnici la 100 adulţi). Un electorat imobil va impune un jug suplimentar de taxe peste capetele jucătorilor activi de pe piaţa muncii. Acest lucru se întâmplă deja în ţări precum Germania sau Franţa, unde apelul la „solidaritate” se face pe baza unei culturi relaţionale profund carente. La ce ne referim?

Vechile reflexe sociale, menţinute în virtutea prestigiului tradiţional al familiei lărgite, au dispărut. Distanţele între bunici, părinţi şi copii (pentru a nu menţiona unchii şi mătuşele) au crescut sub raport geografic. Această alienare fizică este dublată de înstrăinarea axiologică. Tânăra generaţie – în mare măsură, o populaţie alogenă – suferă o criză de identificare cu destinul şi memoria seniorilor rămaşi acasă. Într-o lume atomizată şi globalizantă, omogenitatea valorilor între vârsta a treia şi pulsaţia febrei adolescentine va fi greu de garantat. Fărâmiţarea socială solicită intervenţia „consolatoare” a statului „pastoral”. „Caritatea” birocratică decide apoi că anotimpul bătrâneţii îşi poate muta domiciliul din mediul privat (casa natală, încălzită permanent de memoria afectivă a familiei) într-un spaţiu amorf sau neutru (cazul ideal fiind casele de bătrâni sau, pentru cei suferinzi de boli incurabile, faimoasele hospices de tradiţie britanică).

Acelaşi fenomen se va petrece graţie programelor socialiste de tipul „educaţia timpurie” – recomandate la noi de Pactul Naţional de Educaţie. Cu două mutaţii radicale produse la cei doi poli ai familiei tradiţionale, ruptura afectivă între bunicii pensionari şi nepoţii preşcolari va primi eventual ultima lovitură printr-o rată crescândă a divorţurilor. O legislaţie foarte laxă care vulnerabilizează femeia, pe de o parte, dar şi intervenţionismul etatist care preia masiv sarcinile tuturiale ambilor părinţi schimbă radical profilul eticii conjugale. De ce n-ar dori un tată impacientat şi un soţ adulterin să-şi părăsească soţia „urâţită” după prima sarcină, câtă vreme Statul oferă toate asigurările unui tutore omniscient şi ultra-competent?

Statul asistenţialist peturbă aşadar nu doar regulile pieţei prin subvenţionări privilegiate sub comandă politică, ci scurt-circuitează şi relaţiile de coeziune spontană ale familiei tradiţionale. Nenumăratele garanţii etatiste de intervenţie salvatoare, indiferent de circumstanţe, reprezintă o invitaţie la iresponsabilitate. Un bărbat grăbit poate intenta mai uşor divorţul dacă ştie că statul oferă soţiei sale însărcinate (şi, astfel, mai puţin atractivă sexual) un sprijin financiar ex officio. Un adult poate renunţa mai uşor la gândul de-a avea copii şi nepoţi atunci când statul îi garantează o pensie la bătrâneţe. Spre bucuria televiziunilor prin cablu sau a firmelor de turism, o bunică abandonează mai uşor gândul de a-şi educa nepotul atunci când programele guvernamentale propun conceptul de „educaţie timpurie” (ameninţând libertatea de mişcare şi formare în perioada celor „şapte ani de acasă”). La fel, când cuplurile homosexuale şi cuplurile heterosexuale sunt încadrate în aceeaşi rubrică juridico-financiară (prin regimul de taxe şi adopţii), descurajarea etosului reproductiv este categorică, deşi poate numai implicită.

Pe scurt, solidaritatea abstractă de tip social-democrat funcţionează nu doar prost sub raport pragmatic (din pricina excesului de reglementări). Mai grav, chiar şi atunci când primesc bani pentru derulare, programele etatiste nu stopează declinul demografic şi nici nu umple hăul emoţional generat de transformările recente ale raporturilor între sexe. Decizia de-a avea sau, dimpotrivă, de-a nu avea copii ţine de resorturi foarte profunde ale personalităţii umane, inseparabile de judecăţile noastre de ordin etic şi religios cu privire la lume şi viaţă.

Costuri sociale şi provocări politice

Pentru societăţile profund seculare din Europa occidentale motivele de îngrijorare trebuie, aşadar, să persiste. Nu este cazul zonelor profund islamizate din Balcani, pentru a nu menţiona ţări precum Nigeria, Somalia sau Afganistan (cu peste 2.8% spor natural). Albania convertită la „Coran” îşi reproduce populaţia cu un ritm dublu faţă de Cehia declarat atee în proporţie de 60%. Demografia excesivă necorelată cu dezvoltarea economică produce instabilitate politică şi migraţia masivă a tinerilor săraci spre ţările prospere. Comparativ, însă, societăţile îmbătrânite plătesc cel mai scump preţ într-o iarnă demografică. De ce? Pentru simplul motiv că o copilărie durează paisprezece ani, în timp ce povara senectuţii pentru europeni se poate prelungi până la trei sau chiar patru decenii (limitele fiind vârsta pensionării şi speranţa de viaţă). În plus, costurile asimilării noilor veniţi sunt deopotrivă imense (documente ale Uniunii Europene vorbesc despre scăderea creşterii economice nete la doar 1.5% până în 2030 – în timp ce China va menţine un ritm altert între 6%-8%).

Minorităţile etnice ajunse în Europa vor să prindă rădăcini şi, astfel, sunt foarte energic orientate pro-reproducere (cum este cazul multor enclave musulmani foşti pakistanezi în Marea Britanie). În absenţa unei genuine solidarităţi inter-generaţionale, educarea oaspeţilor cere timp şi chiar atunci când dă greş se plăteşte cu bani scumpi luaţi dintr-o visterie limitată. Să mai adăugam faptul că programele sociale ţintite deopotrivă pentru tinerii minoritari etnic şi pentru vârstnicii deveniţi majoritar multiculturali au fost calculate după al doilea război mondial în funcţie de mai multe constante (între care mortalitatea infantilă şi sporul natural pozitiv). Modificarea substanţială a acestor date pune sub semnul întrebării proiectul welfare state.

Pentru o economie creativă, bazată pe resurse umane calificate, optimismul demografic este sursa creşterii produsului intern brut. Spre începutul secolului XVI, natalitatea din oraşul Antwerpen din Belgia a cunoscut un „boom” semnificativ în rândul clasei de mijloc. Au rezultat apoi creşterea prosperităţii materiale, intensificarea comerţului şi diversificarea industriilor locale. Acelaşi lucru este valabil pentru orice stat contemporan. Prezenţa copiilor în societate reprezintă nu doar o injecţie de optimism civic şi tonus antreprenorial, ci şi un stimul de creştere a consumului.

În sfârşit, pe lângă declinul demografic imediat, criza familiei tradiţionale are alte costuri social-economice adiacente. În Suedia, poate cea mai secularizată ţară scandinavă, s-a constatat faptul că adolescenţii crescuţi într-un climat monoparental (lipsiţi îndeosebi de figura tatălui) sunt, mai mult decât copiii născuţi în familiile cu mamă şi tată, înclinaţi spre suicid, vagabondaj, dependenţă de droguri sau criminalitate (raportul fiind de 3/1). Cercul vicios bazat pe dialectica „auto-victimizare infantilă versus imaturitate adultă” se prelungeşte la infinit.

Nu rămâne probabil decât ca oamenii politici, alături de economişti, să regândească parteneriatul cu acele instituţii moral-religioase aparent „înapoiate”, cu strategii de imagine venind mai mult din vechea Europă, dar care au vocaţia de-a lupta eroic pentru decenţa exterioară şi frumuseţea interioară a umanităţii. Pentru a descoperi misterul copilăriei şi bucuria dăruirii istoriei noastre cu mai mult suflet, lumină şi viitor, ar fi suficient pentru început să retraducem urarea sărbătorească: Buon Natale!

Mihail NEAMŢU

(decembrie 2008)