Paul Gherasim (n. 1925) este, probabil, cel mai însemnat artist trăitor constant în orizontul spaţial mioritic, din grupul celor aleşi să prefacă pictura în ritual, în act doxologic, în „tehnică a transcendenţei”.

Neobizantinismul, una din tendinţele dominante ale artei româneşti a anilor ‘80 (alături de neoexpresionism şi direcţia intermedială), este de negândit fără aportul maestrului Paul Gherasim. Această tendinţă este expresia aspiraţiei adânci spre spiritualizarea actului artistic, prin apelul la imagistica medievală autohtonă, bizantină, atât de bogată în semne heraldice şi simboluri creştine. Acest tezaur va fi rodnic valorizat plastic în „Bolţile de Lumină” ale lui Paul Gherasim, în seria de „cărţi” ale lui Ion Bitzan, în peisagismul „pecetluit de urme bizantine” ale lui Gheorghe Anghel, în naturile statice cu atmosfera stihială ale lui Florin Mitroi sau în „Hranele” şi „Praporii” lui Horia Bernea. În figurativismul hieratic şi al portretelor-icoană semnate de Vladimir Zamfirescu, în rafinatele palimpseste ale Georgetei Năpăruş, în „Cupolele”, „Tronuruile” şi „Absidele” lui Marin Gherasim, în „arhitecturile suitoare” ale lui Sorin Dumitrescu sau în crucile de aur ale lui Silviu Oravitzan.

Poeticile acestor remarcabili artişti, şi ale altora, desigur, care aderă la această orientare, indică o implicită întâlnire cu demersul impus cu autoritate pe scena artistică europeană a lui Horia Damian, cu ale sale „Porţi”, „Tronuri” şi „Piramide”.

(Revista “Arca”)