Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

Stahanovism european?

Printre primele măsuri socialiste pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare de extracţie totalitară. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 e aproape stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor anti-liberale, progresiste şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. „E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie.” Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie totuşi reglementată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o veritabilă penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş!) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt deja căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem învechiţii Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse, doamnelor şi domnilor, lucruri serioase: copiii preşcolari au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”? 

De fapt, oricare ar fi apelul transcendenţei, Ministerul n-a dat încă aprobare. El caută mai întâi bani, căci măsurile paternaliste impun creşterea bugetului pentru educaţie undeva peste 6% din PIB. În toată această tevatură, agenţii privaţi joacă un rol secundar, chiar dacă tema bonurilor („vouchers”) este menţionată în treacăt. Un lucru e cert: Statul se angajează la plata integrală a învăţământului timpuriu care, nota bene, aspiră „inclusiv la educaţia părinţilor.” Poate fi deja anticipată risipa enormă presupusă de actul fizic al construirii unor noi creşe cu termopane pentru toţi şoimii patriei (o populaţie, totuşi, în scădere). Planul de sistematizare a educaţiei timpurii la sat – pentru vârstele, horribile dictu, de „0-6 ani” – va cere desigur organizarea transportul micilor preşcolari din bătătura casei către noul „spaţiu locativ.” Primăriile vor asigura dotarea creşei cu programe software, joy-sticks, jucării chinezeşti şi camere video de supraveghere pentru „securitatea individuală.” Ozana cea frumos curgătoare se cere astăzi înlocuită cu ore despre diversitate, multiculturalism şi egalitatea de şanse. În sfârşit, mamele, bunicile, taţii sau bunicii care vor să le ofere copiilor o educaţie pre-şcolară au acum nevoie de patalama universitară (în cuvintele Raportului: „e nevoie de manageri profesionişti în educaţia timpurie, altfel orice reformă se blochează”). Orice casă sătească organizată ad-hoc pentru întâlnirea informală a preşcolarilor va avea nevoie de certificat de funcţionare de la minister.

(continuarea în „Idei în dialog”, ianuarie 2009)