E vorba, Socrate, de acel Frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: frumuseţe ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfârşit, într-un punct frumoasă, într-altul urâtă; câte-odată da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumuseţea ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu stă într-un animal, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumuseţe ce rămâne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unicitatea formei; frumuseţe din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase ea să crească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.
Când, prin urmare, se ridică cineva de la cele de jos, datorită amorului bărbătesc adevărat, până la acea desăvârşită frumuseţe şi începe a o întrezări, abia atunci poate spune că-i pe punctul să nimerească ţinta urmărită. în realitate, drumul drept ce merge la cele c erotice sau mijlocul de a fi călăuzit într-acolo este să începem prin a iubi frumuseţile de aici, după care să ne ridicăm până la iubirea frumosului suprem, păşind ca pe o scară toate treptele urcuşului acesta. Să trecem, adică, de la iubirea unui singur corp la iubirea a două; de la iubirea a două la iubirea tuturor celorlalte. Să ne ridicăm apoi de la corpuri la preocupările frumoase, de la preocupări la ştiinţele frumoase, până ce ajungem în sfârşit să ne reculegem din diferitele ştiinţe şi să ne concentrăm într-una singură, care este de fapt însăşi ştiinţa Frumosului, ştiinţă prin care ajungem să cunoaştem frumuseţea în sine, aşa cum e.
Aici este, iubite Socrate, grăi străina din Mantineia, tocmai aici e d rostul vieţii noastre! Căci dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi.
(Banchetul)