UN DIALOG CU BOGDAN BUCUR, DESPRE PATRISTICĂ ŞI TEOLOGIE

Bogdan BucurS-a născut in 1976 la Bucureşti, unde a urmat şcoala şi liceul german iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă. Între 2000 şi 2007, Bogdan Bucur a obţinut titlurile de master în Teologie şi doctor în Studii Religioase la la Marquette University, în Statele Unite. Din 2007 este assistant professor of theology la Duquesne University în Pittsburgh. Cercetările sale se află la intersecţia studiilor biblice şi patristice s-au concretizat într-o serie de articole publicate în reviste din Europa şi Statele Unite. Are în pregătire un volum despre creştinismul primar la prestigioasa editură academică Brill. În luna septembrie (a.c.) am înregistrat acest dialog pe continentul nord-american, vorbind despre vocaţia studiilor teologice în secolul XXI. (Mihail Neamţu)

Dragă Bogdan, eşti autorul unui număr impresionant de studii istorice şi teologice care discută marile teme de gândire ale Părinţilor Bisericii – de la Sf. Iustin Martirul şi Filozoful până la Dionisie Areopagitul. Cum s-a trezit pasiunea ta pentru patrologie? Care au fost primii paşi? Despre ce experienţă formatoare a tinereţii poţi să vorbeşti – întâlniri cu oameni, cărţi, biblioteci, locuri?

După Revoluţia din 1989 m-am numărat şi eu între cei, foarte mulţi, care citeau pe nerăsuflate tot ce le cădea in mână despre Yoga, Reiki, radiestezie, Qi-gong, buddhismul tibetan, şi aşa mai departe, şi care îşi căutau „maeştrii” printre diferiţii practicanţi—autentici sau impostori—din România. Aveam paisprezece ani şi eram ars de această căutare. Ca mulţi colegi de generaţie, nu făceam nici o distincţie între Milarepa, „marele yoghin tibetan”, şi părintele Cleopa, „maestru spiritual din Carpaţi”; sau între cursurile de Yoga ale lui Grig Bivolaru, spiritualitatea Filocaliei, şi tehnicile de “optimizare mentală” predate de Vasile Andru. Mergeam la mănăstiri cu ansele ca să măsurăm aura bisericilor şi să ne “încărcăm energetic” din prezenţa unuia sau altuia dintre călugări; sau îl rugam pe Bivolaru să explice schimbarea la faţă a lui Hristos în comparaţie cu moartea lui Paramahansa Yogananda; sau îi iscodeam pe călugari despre marea taină aflată la „seminariile” de magie dacică: anume că, la tunderea întru monahism, călugării află tot ce e de aflat despre reîncarnare, apoi sunt legaţi cu blestem să nu destăinuie secretul! Şi tot aşa. Sunt convins că aceia care au căutat sincer nu şi-au pierdut răsplata. Sunt sute de tineri în situaţia asta; mulţi ne-am întâlnit mai târziu pe băncile facultăţilor de teologie, unii s-au călugărit, alţii au devenit misionari şi mărturisitori ai Ortodoxiei în viaţa cetăţii. 


Alţii însă au rămas pe aceleaşi cărări ale confuziei. Îndrăznesc să fac o digresiune. Tot acest fenomen face parte dintr-un proces oarecum predictibil de redescoperire a credinţei în modernitate. Orice neofit trebuia să străpungă mai multe straturi de opacitate pe parcursul unei căutări spirituale – era mai întâi bezna produsă de absenţa unei cateheze a Bisericii timp de aproape cincizeci de ani, apoi protocronismele care amestecau transcendenţele carpatine cu „noul Ierusalim” de la Pucioasa (inclusiv prin vocea unor episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române). Un exemplu foarte recent este delirul subiectiv al unui universitar arădean, fost primar al urbei de pe Mureş, dl Dumitru Branc (economist de meserie), capabil să amestece radiestezia cu Ortodoxia, pelerinajele la mormântul părintelui Arsenie Boca şi veneraţia pentru „înţeleptul Sanat Kumara, citatul din Brâncuşi cu „zeiţa compasiunii Guan Yin.” Estetic vorbind, este un cocktail de prost-gust, însă foarte răspândit într-o cultură cu repere istorice precare, pentru care sincretismul echivalează cu toleranţa iar aderenţa la Crezul Bisericii devine automat un exclusivism sau un fundamentalism. Mulţi oameni de bună credinţă cad pradă acestei oferte „spiritualiste” de tip New Age în lipsa discernământului personal, a unui mediu de dialog deschis, a unor duhovnici capabili nu doar să condamne, ci şi să explice erorile de judecată teologică şi, în sfârşit, în absenţa unei educaţii în domeniul istoriei religiilor. Spun toate acestea pentru a înţelege situarea unei întregi generaţii. Te-aş întreba cum ai ieşit din acest păienjăniş de trimiteri, cum ai tratat aceste abracadabrante oferte?

În ceea ce mă priveşte nu am nici o îndoială că fervoarea căutărilor de atunci a primit răspuns: tot căutând prin Biblie şi Filocalie după cai verzi pe pereţi („dovada” că Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul, „proba” că Iisus fusese iniţiat ori în India ori în Egipt, etc.) am dat peste mărturii ale vieţii în Hristos imposibil de relativizat. După ani în care fusesem convins că nu aveam mai nimic de cules de la bunica din partea mamei—care trecuse prin comunism cu credinţa neştirbită, în bătaia de joc a tuturor „casnicilor” (după cuvântul Evangheliei, Mt 10, 36: Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui)—de vreme ce ea era, limpede, „închistată în popismele ei”, acum descopeream că, de fapt, cu ea puteam sta de vorbă despre ceea ce era mai important pentru mine. Mai mult: în vreme ce eu credeam că îi „explic” avantajele unei variante panteiste a creştinismului, cu problema reîncarnării rămasă oarecum în suspensie, cuvintele bunicii se sădeau tainic (Mc 4, 25-26: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el). Apoi, momentul decisiv, am ajuns printr-un concurs de împrejurări la mănăstirea Frăsinei.

O mănăstire fondată în secolul XIX de sfântul ierarh Calinic, remarcată prin tradiţiile sale atonite aşezată, ironic sau nu, în localitatea Muereasca – aluzie poate la faptul că femeile nu pot intra în incinta mănăstirii. Erau acolo mai mulţi părinţi îmbunătăţiţi: părintele Lavrentie, părintele Ghelasie… Este mănăstirea unde, în 1990, după maltratarea sa în zilele de 13-15 iunie, actorul Dragoş Pâslaru a primit mantia de rasofor şi apoi monah.

Întocmai. La Frăsinei l-am cunoscut pe părintele Ghelasie, un călugăr îmbunătăţit, astăzi trecut la cele veşnice, care mi-a rămas în suflet ca o icoană a creştinismului autentic. Era un ascet foarte aspru cu sine, însă apropiat de oameni, senin şi plin de umor, şi desăvârşit, cred, în virtutea cardinală a dreptei socotinţe; mereu imprevizibil în sfaturile pe care le dădea, delicat şi răbdător cu cei care îl asaltau zilnic, dăruit cu o minte brici şi o inimă plină de dragoste, cu care străbătea până în adâncul sufletelor. Omul acesta pentru mine este îngerul lui Hristos.  Desigur, curat ca porumbeii, însă şi înţelept ca şerpii (Mt 10, 16): discutam ceasuri întregi, zile în şir, despre tot ce imi poftea inima; era un dialog serios şi intens, mai ales că el citise mai toate bazaconiile cu care veneam eu. El mă îmbia cu Liturghia, cu diferite texte ascetice, cu Sfântul Maxim – „ia, tăticule, citeşte aici, să vezi cum îţi pocnesc măselele de atâta teologie!” O vreme am fost în tranziţie, apoi a venit clipa când am lepădat tot şi am ales mărgăritarul cel de mult preţ. Tot părintele Ghelasie a fost apoi cel care m-a oprit din entuziasmul pentru călugărie şi m-a îndrumat către studiul Teologiei.

          Dezamăgit, însă cu încredere în sfatul său, am intrat la Facultate, în 1994, şi am amânat primul an, fiindcă mi se oferise ocazia de a pleca în Germania, la nişte cursuri biblice prin YMCA (CVJM); din 1995 până în 1998 am făcut Teologia la Bucureşti, iar apoi masterul şi, în paralel, cursurile de doctorat în patrologie.  În tot acest timp centrul de gravitaţie s-a mutat, duhovniceşte vorbind, de la mănastire la creştinismul „de oraş.” Am început să prind rădăcini într-o biserică de cartier a Bucureştiului, unde slujeşte lui Dumnezeu şi oamenilor un preot deosebit.  De la părintele Gheorghe (Sima) am învăţat că nu există creştinism decât dacă eşti membru al unei comunităţi euharistice concrete, în parohie. Ca orice familie, parohia îşi are  disfuncţionalităţile ei; însă aceasta este familia duhovnicească în care ne învăţăm, cum spune Liturghia, pe noi inşine şi unii pe altii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”  În comunitatea aceasta ne lucrăm mântuirea” (Fil 2,12) în ritmul posturilor şi al praznicelor, în ascultare faţă de preotul care ne este şi frate şi părinte. 

Această centrare a vieţii creştine pe celebrarea liturgică şi comuniunea agapică în parohie nu este întotdeauna o recomandare călduroasă din partea unor monahi. Aş vrea acum să ne oprim asupra întâlnirii tale cu Occidentul – din nou, o experienţă definitorie pentru atâtea sute de tineri intelectuali plecaţi din România anilor 90. Tipologia exilului post-decembrist e vastă: unii au plecat pentru a protesta politic faţă de instaurarea unei puteri neocomuniste la Bucureşti, imediat după Revoluţie. Aceştia constituie o parte importantă din actuala diasporă – mulţi dintre oamenii dezamăgiţi fiind chiar participanţi direcţi la evenimentele din 16-22 decembrie. Vindecarea de resentiment n-a fost uşoară – ei alegând, uneori eroic, soluţia disperării. Alţii au adoptat exilul cultural-academic: fără se sufoce neapărat în ţară, au beneficiat totuşi de o ofertă generoasă din partea instituţiilor de învăţământ europene sau nord-americane şi, fără prea mari complicaţii, s-au adaptat la noul context. După doar câţiva ani petrecuţi în Occident au decis să nu se mai întoarcă niciodată – tocmai pentru că ţara-mamă validează şi încurajează mult mai puţine competenţe decât Statele Unite, să spunem, sau Germania. Ce a însemnat pentru tine drumul spre Apus?

La plecarea în Germania, eram destul de bine echipat. Citisem deja din timpul liceului ce era de găsit pe piaţă în domeniul teologiei ortodoxe, citisem şi manualele de Dogmatică, Istorie Bisericească, şi Liturgică Generală pentru admitere. Cea mai importantă descoperire fusese însă participarea liturgică, asupra căreia atât părintele Ghelasie, monahul, cât şi părintele Gheorghe, preotul de mir, insistau foarte tare. Era limpede că înţelegerea Scripturii şi a Părinţilor, aşadar exegeza biblică, dogmele, şi spiritualitatea creştină, erau indisolubil legate de viaţa cultică a Bisericii. Prin comparaţie, ce am găsit în cursurile de la Berlin mi se păreau frânturi de adevăr şi masive deraieri metodologice. Am întâlnit însă acolo nişte oameni deosebiţi, astfel încât nu am mai putut niciodată compara în termeni globali „ortodocşii” cu „protestanţii” şi „catolicii.” Tot în Germania, l-am descoperit pe Sfântul Irineu din Lyon prin intermediul unei foarte inspirate selecţii de texte făcută de Hans Urs von Balthasar. Şi m-am întors în România fericit, cu un geamantan doldora de cărţi şi fotocopii, decis să studiez Noul Testament şi patristica secolelor II şi III d. Hr. Cruntă dezamăgire! Când am început efectiv cursurile de Teologie, mi-am dat seama cât de superficial şi de provincial se făcea totul. Profesori aroganţi şi incompenţi, care îşi făceau cursurile plagiind (şi amputând) cursurile din perioada interbelică, şi care îi ţineau „jos” pe cei care ar fi avut ceva de spus studenţilor; sărăcie lucie şi haos desăvârşit la bibliotecă; un sistem de relaţii abuzive, bazat pe temenele şi peşcheşuri; pe scurt: un putregai poleit cu lozinci, diseminat în toate grupările (termen prea elegant) care îşi disputau întâietatea în cancelarie. 

Atingem aici un punct delicat, dar implacabil. Despre traumele educaţiei teologice în România post-comunistă cunosc zeci de oameni care pot oricând să depună mărturie orală, dar care se tem să vorbească în public pentru că riscă să-şi piardă slujba, influenţa, credibilitatea… Alţii vor să se vindece prin uitare şi, de aceea, se refugiază într-o tăcere perfect justificabilă. Pe de altă parte, trebuie spus că „putregaiul” despre care vorbeşti nu este ubicuu şi nu exclude naşterea frumuseţii. Cum spunea Blaga: „Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi.” Dezamăgirea evocată de tine are o premisă cu care ai plecat la drum, ca atâtea alte sute de tineri: anume că, spre deosebire de alte departamente umaniste ale Universităţii, Facultatea de Teologie ţi-ar putea rezerva bucuria unei contemplaţii nemijlocite a Adevărului, puritatea unui mediu plin de freamăt duhovnicesc şi rectitudine morală, curăţit şi împrospătat de harul şi dragostea lui Hristos. În fapt, această judecată a noastră neglija aberaţia petrecută imediat după Revoluţie în domeniul sociologiei cunoaşterii: foşti marxişti impenitenţi (între care l-aş numi pe fostul propagandist arădean, dl Ioan Biriş), se convertiseră peste noapte la discipline noi de tipul „filozofia religiei” sau „filozofia culturii,” făcând fără jenă pasul de intrare în Facultatea de Teologie Ortodoxă, alături de preoţi cu vechi state de plată la Securitate… Dezastrul din învăţământul religios universitar a fost mai dureros decât dezastrul de la Facultatea de agronomie mai ales datorită orizontului iniţial de aşteptări. La noi n-a existat o metanoia colectivă care să preceadă acest furor al întemeierilor de episcopii, mănăstiri sau Facultăţi de Teologie (ortodoxă, uniată, protestantă sau romano-catolică). Prin urmare, o dublă incompetenţă (duhovnicească şi academică) a pregătit şocul despre care ne vorbeşti cu referinţă exclusivă la situaţia din Bucureşti… Analiza eşecului însă poate avea o contribuţie decisivă la menţinerea lucidităţii. Cum ai trăit anii de facultate?

Din anul întâi până la licenţă, şi apoi în timpul masteratului şi cursurilor de doctorat, am avut de luptat pentru fiecare centimetru cu care am avansat. Ba cu secretara (ritualul: „săru-mâna, doamnă, ce mai faceţi?… vin din partea părintelui” …; cafea, flori, ciocolată – pentru ce? – doar ca să afli o notă; ca să obţii nişte acte; ca să îţi semneze te miri ce hârtie); ba cu biblioteca (cărţi nefişate, fişe la cărţi care nu (mai) existau, reviste aruncate claie peste grămadă într-o clădire alăturată); ba cu diferitele decizii arbitrare şi nedrepte pe care le luau micii Ceauşeşti care ne erau profesori; ba cu incompetenţa crasă, corupţia, şi sistemul de coterie care erau—unii spun că au şi rămas—la ordinea zilei. În toţi anii petrecuţi acolo, singura experienţă cu adevarat luminoasă este cea a seminariilor despre Sf. Maxim Mărturisitorul cu pr. Doru Costache. Se citea pe rupte, se discuta aplicat pe text, se puneau întrebări în mod liber, se discuta critic însă civilizat. Un om care ne dădea aripi dar care le-a stat în gât unora de acolo, se pare. Acum preda teologie în Australia, la seminarul ortodox din Sydney.

Durerea cea mare era lipsa de cărţi şi de publicaţii internaţionale. Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad Niculescu, acum reprofilat pe filosofie, dupa un al doilea doctorat, şi profesor la Bradley University, care era atunci proaspăt întors de la Catholic University of America, unde lucra la o dizertaţie despre Origen. Venise cu idei măreţe precum „fie pâinea cât de rea, …,” purtat de dorinţa de a „pune umărul” . . . Se lămurise rapid că nimeni nu avea nevoie de el şi de studiile lui. Vlad mi-a pus la dispoziţie toate cărţile şi fotocopiile sale, majoritatea extreme de utile pentru proiectul în care eram angajat, şi m-a încurajat să o iau pe cont propriu şi să caut o bursă în Statele Unite. Modestia, seriozitatea şi generozitatea cu care mă ajuta au fost primul argument pe care l-am acceptat; dupa câteva săptămâni eram hotărât să plec. Unde? La Marquette University, o universitate iezuita, destul de bine cotata, însă nu una de top – în sensul convenţional al termenului – precum Harvard, Yale, University of Chicago, Duke, sau Notre Dame.

Să spunem totuşi că studiul patristicii la Harvard, de pildă, era şi este în plin declin. Universitatea din Yale se putea lăuda cu figura gigantică a unui Jaroslav Pelikan, dar începuse a fi parazitată de agende freudiene ori deconstructiviste. Îmi imaginez apoi că, la Marquette University, figura duală a părintelui Golitzin – monahul atonit şi savantul american de origine rusă – te-a fascinat tocmai datorită experienţei tale personale în contact cu mănăstirile ortodoxe din România. În plus, alte voci importante, precum Michel R. Barnes, predau tot la Marquette. Cum ai fost selectat?

Exact. Aflasem că la Marquette predă părintele Alexander Golitzin. Citisem cartea „Mistagogia” publicată de părintele Ioan Ică jr. la editura Deisis – colecţie de traduceri a câtorva studii unde am descoperit exact tipul de cercetare pe care îl căutasem. Pe de altă parte mă interesa Sfântul Irineu, iar unul dintre marii specialişti in domeniu era părintele John Behr de la seminarul ortodox Sf. Vladimir. Mi-am trimis actele în ambele părţi şi am acceptat oferta celor de la Marquette. 

În ce termeni ai descrie experienţa ta americană, la doctorat şi după, ca profesor? Care este ritmul de lucru, metoda de abordare?

Eu am venit în Statele Unite în august 2000 pentru a face un master. Mă gândeam să folosesc acei doi ani pentru strângerea materialelor necesare doctoratului început în România, rezolvând astfel problema bibliografiei. Odată ajuns în America, primul şoc a fost, într-adevăr, biblioteca! Citind listele zecilor de cărţi şi studii publicate în domeniul pe care îmi imaginasem că îl cunosc destul de bine, mi-am dat seama unde mă aflam cu „cercetarea” legată de Sfântul Irineu: mă aflam uşurel în urmă, la vreo cinzeci de ani. Toata munca pe brânci de la Bucureşti facea exact doi bani, fiindcă problemele asupra cărora mă concentrasem fuseseră de mult discutate aici, duelurile polemice în care mă angajasem vizau oameni şi studii de mult ieşite din circuit. (Dealtfel, cred că asta e simptomatic pentru mare parte din teologia pe care am învăţat-o la Bucureşti).

O limită aşadar a confesionalismului polemic. Dragostea de Ortodoxie şi angajarea sinceră pe calea Părinţilor transformate într-o antiteză culturală obsesivă (cum ar fi dihotomiile relansate de Christos Yannaras: un Răsărit sofianic şi imaculat versus un Occident latinizat, întemeiat pe cupiditate şi cinism). Ai descoperit că poţi studia cu mult profit operele Sfinţilor Părinţi fără să anatemizezi secole întregi de cultură şi civilizaţie apuseană…

Evident, aceste categorii de judecată deveneau caduce. Al doilea şoc pentru mine a fost relaţia cu profesorii. Mi-am dat seama cât de anormale fuseseră relaţiile cu diferiţii „părinţi profesori doctori” de la Bucureşti. O somitate precum părintele Golitzin te invită la schimb de idei, la împărtăşire de experienţe, îţi aripi; la Bucureşti în schimb exersai „adânca metanie” începând cu portarul, te cocoşai în faţa bibliotecarilor, lingeai pe jos la secretariat, iar la profesori şi la decan mergeai cum se urca odinioară la „cabinetul 1” şi „cabinetul 2…”

La Marquette am scăpat de „căciuleală” şi de mersul „la parohie” ca să încerci să îl convingi pe un pr. prof. dr. X sau Y că nu ai vrut să jigneşti tradiţia teologică românească folosind un limbaj mai proaspăt („text biblic”, „autor patristic”, „sugestiv”, „demers hermeneutic”—scriu şi nu-mi vine să cred ce îi deranja pe oamenii ăştia!), citând prea mulţi autori „care nici măcar nu-s ortodocşi” (fotocopiile de la Vlad Niculescu!) şi ignorând aproape complet „valoroasele” contribuţii autohtone. Astea, a propos, sunt lucruri reale trăite de mine şi de alţi colegi în anii 1998-2000. Dintre profesorii cu care am pătimit, unii sunt mersi-bine şi se ţin tot de „teologie” pe la Bucureşti sau aiurea; alţii însă au trecut la cele veşnice, încât nu vreau să dau nume). 

Apreciez faptul că n-ai numit cadrele didactice responsabil de această stare de fapt, modificată între timp prin venirea altor cadre noi (între care părintele Daniel Benga, tânărul lector Bogdan Tătaru-Cazaban şi alţii). Să revenim însă la experienţa americană…

Întocmai. După doi ani devenise evident că nu mă puteam întoarce. La Bucureşti mă aştepta aceeaşi bibliotecă, aceeaşi atmosferă cazonă şi securistică, aceeaşi fanfaronadă şi fraudă intelectuală. Aşa că am lăsat baltă doctoratul din ţară şi am început unul serios aici. Mă întrebi de ritmul şi metoda după care se lucrează aici. Ritmul de lucru: sufocant. Am avut norocul să am doi colegi, unul român (Silviu Bunta, acum prof de Vechiul Testament la University of Dayton), celălat rus (Andrei Orlov, prof de Noul Testament la Marquette), buni prieteni, veniţi la Marquette înaintea mea. De la ei am învăţat că nu e deloc rău să îţi tai din aroganţă şi să te laşi modelat de sistemul academic american. Adică: să înveţi de la ei cum se vorbeşte la un seminar (mai putin negativ şi critic decât eram obişnuit), cum se scrie un articol (mult mai puţin encomiastic decât în România, cât mai clar şi necomplicat în expunere, şi, de asemenea, mult mai aplicat pe textul în discuţie), etc. Până la doctorat sistemul american de învăţământ este extrem de slab; la doctorat însă nici nu se mai poate face comparaţie cu România. După părerea mea, termenul nici nu ar mai trebui folosit la Teologia din Bucureşti. În fine, de la prieteni am înţeles că faimoasa regulă „publish or perish” ni se aplică în mod absolut nouă, celor veniţi în State ca studenţi străini: dacă ai terminat doctoratul şi nu ai publicat mai nimic eşti, cum spuneau francezii acum un secol, bon pour l’Orient. Dacă vrei să continui aici, trebuie să lucrezi mult mai intens. Ai bibliotecile, ai sistemul de cursuri şi seminarii la care trebuie oricum să scrii, există apoi circuitul conferinţelor, foarte util pentru a te forţa să începi proiecte noi. 

Pe lângă cercetare, ar mai fi şi latura didactică. Să fii şi incompetent şi leneş şi arogant (adeseori şi mare mitocan), cum sunt mulţi dintre profesorii cu care am avut de a face la Bucureşti, nu ai avea zile multe la o universitate americană. La multe Universităţi idealul este „the teacher-scholar,” adică o persoană capabilă să facă cercetare şi să publice lucrări originale şi utile, dar capabil în egală măsură să convertească această pregătire în performanţă didactică de bună calitate. Şi aici avem de învăţat de la americani.

 Mai ales când printre titlurile christologice ale lui Dumnezeu se numără şi cel de „pedagog…” N-au fost rare situaţiile în care studenţi români s-au plâns de politica monopolistă întreţinută de unii profesori, indispuşi să împărtăşească alături de tinerii lor colegi propriile lor cunoştinţe sau îndemânări, materiale bibliografice noi, ş.a.m.d. Democratizarea cunoaşterii – cum ar fi accesul nerestricţionat la bibliotecă, apariţia manualelor de învăţat limbi vechi pe piaţa liberă, şamd. – este un adevărat pericol pentru aceşti dascăli. Psihologia de cetate asediată o poate manifesta chiar şi o persoană de bună calitate care se teme ca un student înzestrat să nu-i „fure” meseria. Lecţia lui Constantin Noica, cel care la Păltiniş repeta mereu că relaţia maestru-discipol e definită de apofaza lui „nu se ştie cine dă şi cine primeşte,” rămâne în continuare actuală. Aş schimba însă subiectul şi te-aş întreba cum găseşti echilibrul între ştiinţă şi credinţă (metoda istorico-filologică şi lectura teologică a Scripturii, bunăoară)?

 Citesc pe un blog „ortodoxist” din Bucureşti afirmaţii năucitoare: „Nu încetăm a ne minuna şi a ne întrista cum a fost cu putinţă ca omenirea întreagă, inclusiv cei din răsăritul ortodox, să renunţe la imaginea tradiţională (pământul în centru, soarele se învârteşte în jurul lui, ca şi bolta cerului, vechimea de 7500 de ani, zilele creaţiei de 24 de ore, etc.) şi să adopte paradigma umanistă atee!” Şi, „Descoperirea lunetei şi telescopului a complicat şi mai mult lucrurile, oamenilor li s-a părut că văd tot felul de sateliţi, mişcări ciudate retrograde, mai nou se descoperă noi planete, galaxii, ca să nu mai vorbim de ipotezele de tip SF ca big-bang, găuri negre, universuri paralele, etc. Poate că aceste aberaţii şi erezii nu ar fi apărut dacă observaţiile s-ar fi limitat la mişcările celor trei: luna, soarele şi zodiacul, pământul fiind cum am mai mărturisit, în centru şi nemişcat.” Să o lăsăm deci mai moale cu alde Kepler, Copernic, şi Galilei, şi să revenim aşadar la viziunea geocentristă, fiindcă asta găsim în Biblie şi la Sfinţii Părinţi, care, luminaţi fiind de Duhul Sfant, nu puteau da greş în astronomie! Iată un exemplu, după opinia mea, de iresponsabilitate teologică: aplatizează nişte texte duhovniceşti, neglijând ţesătura de relaţii simbolice în care acestea îşi descoperă noimele, şi importă literalismul biblic protestant cel mai cras. (Interesant: aici „ortodoxiştii” devin foarte ecumenici!).

 Mai mult, dacă îmi permiţi să te întrerup, ei confirmă toate ipotezele marxiste despre lupta între ştiinţă şi religie. Este o contestare vehementă a univocităţii adevărului (care spune că realitatea legilor creaţiei este cu nimic mai prejos decât realitatea existenţei Creatorului). În plus, este o invitaţie la isterie, la alienarea unei enorme părţi din publicul educat la facultăţile de ştiinţe exacte. Mi-a fost dat să cunosc la o mănăstire din SUA un mare specialist în biologie evoluţionistă convertit la Ortodoxie, însă foarte amuzat de neo-literalismul acesta înverşunat, această pseudo-morfoză a Tradiţiei care transformă Revelaţia într-o lozincă şi care închide teologia epectazelor (cunoaşterea infinit deschisă a lui Dumnezeu) într-un sistem metafizic proptit pe axiome foarte constrângătoare logic şi matematic.

 E vorba însă şi de iresponsabilitate apologetică: fiindcă nimeni nu te ia în serios dacă tu însuţi vorbeşti, chipurile, „din polul plus” şi nu dai doi bani pe lumea secularizată” a interlocutorilor tăi. Păi dacă nu dai doi bani pe cercetarea ştiinţifică pe motiv ca produce doar „aberaţii şi erezii”, de ce să te bage în seamă un om cu ceva şcoală şi scaun la cap? Părintele Galeriu era fenomenal tocmai pentru că lua foarte în serios ceea ce găsea în literatură, în istorie, în fizică, în cosmologia ştiinţifică. Fireşte, după criteriile fundamentaliste care bântuie acum la noi, se prea poate că predicile părintelui Galeriu sau prelegerile lui Doru Costache să fie puse la avizierul cu aşa nu” şi să fie condamnate ca eretice. 

La fel se pune problema şi cu studiul academic al teologiei. Trebuie să îi fixăm limitele, nu trebuie să ne închinăm la idoli; însă nu trebuie să ne fie teamă de studiul aşa-zis ştiinţific” al Scripturii şi Părinţilor. Frumuseţea şi adâncimea Scripturii nu au nevoie de apologie. E de ajuns să vedem roadele Scripturii în norul luminos al sfinţilor Bisericii din toate veacurile şi din toate locurile. Pe de altă parte rigoarea istorico-filologică nu este neapărat o povară sau un pericol pentru Teologie. Privim la Origen, de pildă, în secolul trei, şi vedem cum el înţelegea munca grea şi migăloasă de reconstituire a unui text cât mai acurat al Scripturii ca fiind indispensabil unei teologhisiri responsabile şi eficiente din punct de vedere apologetic.     

Pentru mine părintele Golitzin exprimă sinteza perfectă între acribie ştiinţifică şi duhovnicie. Cine îi citeşte cartea despre Dionisie Areopagitul (care se pare că va apărea curând şi în Romania) vede cât de riguroasă este analiza textelor primare, căt de serios dialogul cu literatura secundară; în acelaşi timp însă viziunea organizatoare, cheia” în lumina căreia părintele Alexander descoperă sensul corpusului areopagitic, este liturghia Bisericii şi interiorizarea ascetico-mistică a acesteia.

 Dialog publicat de Revista Arca, X-XI-XII/2008.

© Mihail Neamţu, 2008

3 comentarii »

  1. Da, parintele Doru Costache. A fost extrem de util in haosul din facultate. Minunat. Drept dovada avem locul unde a „fugit” de ei. La capatul lumii. Ha!
    Cat despre astronomie sa o lasam la o parte. Daca imi demonstreaza mie cineva ca, IN MISCARE ABSOLUTA, pamantul se roteste in jurul soarelui eu tac, tac, tac… Telescopul a complicat lucrurile nu in ceea ce priveste Adevarul ci in ceea ce priveste idolatria, religiile stiintifice.
    Imi e simpatic Bogdan Bucur dupa ce am citit. In afara de cariera academica, pe care am refuzat-o avand un spirit de artist, parca e viata mea. A noastra. Pentru ca a fost condusa de ei. Si nu ne-au lasat alta solutie decat sa-i uitam, intristati de cat intuneric ne-au daruit.

    Apreciază

  2. Excelent interviul. Din pacate ceea ce spune domnul Bucur, sustinut indeaproape de Mihail Neamtu, despre sistemul „teologic” „universitar” romanesc, este mai mult de adevarat si simptomatic. Una dintre „victime” sunt si eu, as putea spune, cu modestie. Cand am plecat la master „in afara”, prima chestiune care m-a scocat nu a fost biblioteca ci faptul ca decanul Institutului la care invatam, ma saluta primul cand ma vedea. Nu mai vorbesc despre profesori care cunosteau 10 limbi, dar cu care se putea iesi lejer la un pahar de vin pentru a discuta diverse chestiuni: de la cele de pura eruditie si pana la ultimele bancuri, inteligente, despre Iisus sau Papa. „Din fericire” nu am avut nici un moment tentatia reintoarcerii si a punerii umarului.
    P.S. Am pus intre ghilimele „teologic” si „universitar” deoarece consider ca ceea ce se face in RO nu este nici teologie si nici universitate…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s