Patriarhul Alexei al II-lea, în vârstă de 79 ani, s-a stins astăzi din viaţă în apartamentul său privat din Peredelkino. Clopotele din peste şase sute de biserici ale Moscovei au vestit trecerea sa la cele veşnice – anunţă ziarul „Pravda” de astăzi.

Timp de 18 ani a condus cea mai puternică Biserică autocefală a Ortodoxiei universale, relansată spiritual în contextul relaxării ideologice impuse de Mihail Gorbaciov la sfârşitul anilor 1980. Alexei al II-lea şi-a păstorit credincioşii într-o perioadă istorică de mari frământări politice şi numeroase provocări social-economice. Sub regimul Elţîn şi Putin, Biserica Ortodoxă Rusă a asistat la desprinderea multor ramuri ale Ortodoxiei slave de trunchiul autorităţii moscovite (Ţările Baltice, Ucraina şi Moldova fiind exemplul cel mai proeminent în acest sens). Renaşterea monahismului, relansarea studiului teologic,  reactivarea misionarismului în regiuni îndepărtate precum Siberia, China sau Alaska, dar mai ales unificarea cu Biserica rusă din exil reprezintă testamentul luminos al patriarhului Alexei al II-lea.

Născut la 23 februarie 1929 într-o familie cu rădăcini germanice din capitala Estoniei, tânărul Aleksei Mihailovici Ridiger şi-a simţit foarte devreme vocaţia religioasă. A studiat teologia la seminarul din Leningrad, devenind preot în anul 1950 într-o dioceză a oraşului Talin (iar apoi Tartu). A devenit călugăr în anul 1961, după care a urmat o ascensiune neîntreruptă în ierarhia bisericească.

A fost ales primat al Bisericii Ortodoxe Ruse în data de 10 iunie 1990, pentru ca imediat apoi să joace un rol de mediator între diferitele facţiuni şi grupări politice care în perioada 1991-1993 puteau conduce Rusia, cel puţin în percepţia unor analişti, la un război civil. Grave anomalii sociale – de la prăbuşirea demografică până la alcoolismul rural şi urban, extrem de răspândit, indiferent de vârstă – au temperat elanul triumfalist al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sinodul BOR a fost acuzat în numeroase rânduri de clientelism politic şi obedienţă necondiţionată faţă de structurile corupte ale puterii. Totuşi, Alexei al II-lea s-a implicat masiv în activitatea filantropică a asociaţiilor bisericeşti, susţinînd în plan teoretic elaborarea unui document modern intitulat „Doctrina socială a Bisericii Ortodoxe Ruse” (2000), unicul reper de acest fel pentru suflarea pravoslavnică.

Patriarhul Alexei al II-lea a fost reprezentantul unui curent teologic înclinat să celebreze relaţia „simfonică,” tipic bizantină, între „tron” şi altar. Substanţa acestei retorici a fost furnizată de un puternic discurs naţionalist, idealizând virtuţile „celei de-a treia Rome.” A condamnat anti-semitismul unor partide extremiste, rămânînd foarte critic faţă de expresiile publice ale secularismului european (descurajînd, între altele, manifestaţiile de tip „Gay Parade” în Moscova). Faţă de Biserica Romano-Catolică s-a comportat rece, refuzul vizitei papei Ioan Paul al II-lea fiind contrabalansat de intensa activitate diplomatică şi ecumenică a episcopului Ilarion Alfeyev din Viena.

Spre deosebire de alţi omologi ai săi din spaţiul est-european (inclusiv România), Alexei al II-lea a sprijinit canonizarea sfinţilor ucişi în Gulagul sovietic, denunţînd vehement ideologia stalinistă. Printre „noii mucenici” se numără personalităţi de talia lui Pavel Florenksy, matematician şi filozof executat în 1937, sau marea ducesă Elisabeta din dinastia Romanovilor (sora ţarinei Alexandra şi rudă cu familia ţarului Nicolai al II-lea, sanctificat şi el). Cea mai importantă realizare din mandatul său o reprezintă probabil unificarea episcopiilor ortodoxe ruseşti din diaspora cu Biserica mamă. Requiescat in pace.

Mihail Neamţu

(5 decembrie 2008)