Nimic surprinzător. Coexistăm – n-avem încotro – cu un procomunism încă îndeajuns de virulent, în împrejurările în care procesul comunismului rămâne la stadiu de proiect după toate probabilităţile utopic. Nu ne miră, ba chiar găsim o naturaleţe sumbră în faptul că foştii celebratori de frunte ai comunismului, foştii securişti, activişti şi clientela lor cu o cromatică politică diversă se aliniază sub baniera României Mari (semnificativ, recentul scandal parlamentar, când Traian Băsescu a dat citire unui act formal de „condamnare a comunismului”) ori se fac auziţi prin câte o trompetă răguşită până la cacofonie, de
pildă cea a bardului de la Bârca. Dar se iveşte – şi la asta mărturisim că nu ne aşteptam – o dublură a penibilei atitudini, venind şi din mediul intelighenţiei tinere. Exponentul său poartă numele de CiprianŞiulea şi ia cuvântul în, de altminteri, foarte onorabila revistă Timpul din Iaşi (nr. 2/2007), sub un titlu ce, pesemne fără intenţia d-sale, devine (auto)ironic: Balada comunismului.

„Avocat din oficiu al totalitarismului roşu” 

Ce vrea baladescul analist? Să combată cu bravură anticomunismul. Ca şi cum ar ieşi dintr-o încăpere trântind cu zgomot şi furie uşa spre a intra deîndată, pe altă uşă, în aceeaşi încăpere. Postură comică dacă

n-ar avea şi o conotaţie imorală, care proiectează grotescul într-o zonă unde lucrurile nu mai pot fi tratate cu uşurinţa cu care, neavând de ales, vizionezi o peliculă de umor ratat spre a o uita în câteva clipe.
Obiectul şarjei d-lui Şiulea îl constituie Raportul Tismăneanu, cunoscutul text de blamare a comunismului, însumând vreo 600 de pagini, elaborat de un grup de cercetători la cererea preşedintelui României.
Oricâte defecte i s-ar găsi, oricâte limite ar avea (multe din ele se  explică, aşa cum se precizează în cuprinsul său, prin aceea că experţii şi membrii comisiei nu au avut acces la documentele care ar fi putut
facilita analiza anilor avuţi în vedere şi, în consecinţă, mecanismelor regimului), această scriere merită a fi tratată cel puţin cu decenţa cuvenită unei investigaţii majore asupra unei teme majore. Or, ce-şi
permite imberbul Ciprian Şiulea ? A o lua de sus, a o supune unei băşcălii greu de suportat: „Dacă Băsescu i-ar fi pus să scrie nişte balade despre comunism, se pare că membrii comisiei prezidenţiale
s-ar fi descurcat de minune”. Sau: „e clar că dacă-şi permit astfel de patinaje ieftine nu prea au înţeles ce aveau de făcut”. Sau: „revine tonul de extemporal mediocru, punctat de agramatisme şi absurdităţi. Din
păcate, adesea este greu, ca cititor (sic!), să eviţi impresia că ai în faţă stenograma unei şedinţe de partid (chiar dacă una pe dos), în care importantă e exprimarea indignării, oricât de aproximativ”. Astfel
găseşte cu cale a se pronunţa insolitul comentator, comportându-se aidoma unui clovn ce-ar fi intrat, cu gestica sa profesională, într-un cortegiu funerar. Suntem nevoiţi a constata că langajul d-sale emancipat
nu e decât un rumeguş sârguincios mărunţit al limbii de lemn.

Ceea ce şochează în speţă este viscerala pornire denigratoare a d-lui Ciprian Şiulea împotriva criticii comunismului. Asumându-şi rolul unui avocat din oficiu al totalitarismului roşu, căruia Raportul menţionat îi
confirmă, pe bună dreptate, „esenţa nelegitimă şi criminală”, d-sa
încearcă din răsputeri a răsturna propoziţiile de căpetenie ale
discursului anticomunist în principiu. Nu o dată prin suprapunerea de-o
jalnică exactitate cu falsurile propagandei postideologice: Raportul
Tismăneanu ar releva, „pe de o parte, tonul de conspect şcolar, pe de
altă parte fixaţia ideologică ce poate fi considerată chiar structura
lui conceptuală”. Care vă să zică „fixaţia ideologică” nu e a comunismului, ci a anticomunismului! Noul zelator al defunctului sistem e la fel de iritat de ideea că majoritatea românilor au dorit, în
decembrie 1989, abolirea dictaturii, tot mai decăzute în faza în care
cultul său delirant se silea să acopere mizeria progresivă a maselor. Nu
ştim ce vârstă avea dl. Şiulea în anii ̀80, când foamea, frigul, frica,
cei trei fatali îi încolţeau cotidian pe români, dar reacţia-i
retrospectivă frizează insolenţa: „Serios?!? Care majoritate? Cei care
au ieşit în stradă în marile oraşe înainte ca trendul de prăbuşire a
regimului comunist să devină dominant sunt atât de evident
reprezentativi pentru majoritate, încât e clar că raportul care începe să
semene cu premise de un clişeism atât de naiv nu poate fi decât bizar”.
Aşadar neseriozitate, clişeism, naivitate, bizarerie! Acestea sunt
vorbele cu care preopinentul nostru califică o mişcare de conştiinţă, o
grea jertfă de sânge. A vorbi despre „esenţa criminală” a
totalitarismului i se pare a ilustra nu altceva decât un „amatorism
extrem”. A constituit oare comunismul „o nouă formă de sclavagism”, cum
stipulează Raportul? Ei aş! Descendentul lui Rică Venturiano socoteşte
din vârful stiloului că nu ar fi decât o „metaforă stupidă”. Până şi
termenii irefutabil-descriptivi ai cumplitului regim „ «călăi»,
«securişti», şi chiar o «fostă căpetenie a Securităţii şi a
Direcţiei de Informaţii Externe»” corespund, în optica d-sale, unui
„limbaj de ziar, mai exact de editorial populist prost”. Când o lume
întreagă (civilizată) îşi dă seama că, inclusiv prin deşănţarea
cultului personalităţii, regimul comunist din România a fost, până la
capăt, unul de sorginte stalinistă, ce credeţi că afirmă, printr-o
grimasă de dispreţ suveran, dl. Şiulea? „Nu doar expresia în sine, ci
toate argumentele în sprijinul ideii sunt discutabile şi vagi”.
Anti-anticomunistului îi vine „foarte greu” să înţeleagă (aici e
credibil!) că „intelectualii de calibru” îşi permit a fundamenta
aprecierea comunismului „pe primitivisme intelectuale de tipul «regimul
comunist din România a fost ostil valorilor spirituale veritabile pe
care le-a atacat şi a urmărit să le distrugă»”. De unde ar rezulta că
d-lui Şiulea i-ar plăcea să postulăm funcţionarea comunismului pe …
dragostea pentru „valorile spirituale veritabile” şi pe subtilităţile
intelectuale, nu-i aşa? În fine (cu toate că lista stupefacţiilor
noastre ar putea fi lungă), d-sa nu e de acord în ruptul capului cu un
alt aspect al Raportului incriminat, care ar fi „mai degrabă vag în
materie de explicare a perioadei comuniste, în principiu aruncând vina
pe clanul Ceauşescu şi pe Partid, vinovat că nu a produs curente
reformiste”. Dar, Doamne, pe cine să fi aruncat vina? Pe Papa de la Roma
sau cumva pe Dalai Lama?

Parcurgând articolul d-lui Ciprian Şiulea, acest text, spre a-l
parafraza, „culturalisto-demagogic de vodevil”, „mostră vag (autorul
vădeşte o mare slăbiciune faţă de acest adjectiv – n.n.)
înspăimântătoare” de cum se pot întoarce lucrurile pe dos şi
cum pot fi ele batjocorite fără nici un rest de jenă, am ajuns la
concluzia că-l putem explica în două feluri. Pe de o parte, aerul de
extraterestru deloc familiarizat cu realităţile proxime al publicistului
trădează o incultură fie şi simulată. Pe de altă parte, nesocotirea de
ordinul insultei a milioane de concetăţeni mai în vârstă care au
cunoscut nemijlocit „balada” sângeroasă a comunismului exhibă o lipsă de
bună creştere pe care n-ar putea-o disimula.